Lumea trebuia să se termine la miezul nopții dintre milenii și nu s-a terminat. Ceasurile au trecut peste cifra aceea rotundă fără să crape, avioanele n-au căzut din cer, computerele n-au înnebunit, băncile au rămas în picioare, nu că de bănci mi-aș fi făcut eu probleme, și a doua zi ne-am trezit cu toții vii și mahmuri și exact la fel de săraci, ceea ce e, dacă stai să te gândești, cel mai bun motiv din lume să trăiești fără pic de rușine în Bucureștiul din 2000. Apocalipsa ratată, condamnați la viață, obligați să mâncăm tot ce ne iese în cale.
Aveam douăzeci și ceva de ani și nu aveam nimic. Nici bani, nici planuri, nici viitorul glossy pe care îl promiteau panourile noi de pe Magheru, cu telefoane cât o brichetă și cu oameni care zâmbeau spre un orizont pe care eu nu-l vedeam pe nicăieri. Aveam în grijă o echipă care renova apartamente interbelice, cu moloz, Vinarom, avize de expediție de la șase dimineața până seara târziu, un job de vis, după ce un fost prof din facultate mă momise să vin la el la firmă, să facem, chipurile, proiectare asistată de… pizda mă-sii, un rahat de combinație în care domnul profesor făcea bani pe spinarea fraierilor.
Aveam o garsonieră pe la Iancului, cu chiria plătită pe jumătate unui unchi, adică mai mult din vorbe, pachetul de Carpați fără filtru era ieftin, beam rar și mă entuziasmam ca prostul pentru orice promisiune. Eram, fără să-mi dau seama atunci, cel mai bogat om din oraș, fiindcă nu aveam ce pierde și aveam tot ce se poate dori, adică o foame fără capăt și toată noaptea, doar a mea.
Și te mai aveam, în noaptea aia, pe tine.
Tu, Lia. Cu râsul tău care suna a sticlă spartă pe asfalt, frumos fiindcă strica liniștea în tot blocul. Te-am cules, da, chiar așa a fost, din berăria aia infectă de vis-a-vis de ATF, berăria actorilor, sau ceva de genul, o tristețe scorojită, dar la modă, dintr-un fum în care niște studenți se certau pe arta actorului și tot felul de alte prostii, ca să arate pizdetului că-s citiți într-un mod aparte. Te-am cules cum culegi un măr căzut, fără să întrebi al cui e pomul, și ai venit nu fiindcă m-ai fi vrut pe mine, ci fiindcă și ție îți era foame de noapte, de zgomot, de orice ar fi rupt în două seara aceea, și ne-am recunoscut din priviri cum se recunosc doi oameni care n-au mâncat de două zile.
Tu, Lia, cu gura ta care avea gust de bere caldă și de semințe, și de un ruj ieftin șters de mult, gura pe care am sărutat-o în picioare sub una dintre reclamele alea noi, lângă o femeie de trei metri care vindea ceva zâmbind spre nimeni, în aerul care mirosea a covrigi reci de la chioșcul închis și a ploaie căzută pe asfaltul cald. Numai că tu erai mai adevărată decât femeia de pe panou, tu aveai un dinte ciobit și un fir de păr lipit de obraz și un tremur mic în genunchi, iar ea nu avea decât lumină. Și când ți-am desfăcut bluza ieftină, mi s-a părut că desfac orașul, că dincolo de nasturi nu e o femeie, ci o gură de canal prin care urcă tot Bucureștiul deodată, fierbinte și murdar și viu.
Fiindcă prin tine, Lia, am văzut tot. Prin tine au trecut, în noaptea aia, tramvaiul 21, care scrâșnea pe undeva ca un animal nemângâiat de nimeni, și maidanezii care lătrau la lună de parcă luna le-ar fi furat ceva, și bătrânele care vând la chioșc Eugenia și bilete și disperare la pungă, și blocurile cu zece mii de ferestre, dintre care una era aprinsă, mereu una, semnul că undeva cineva nu doarme și nu se predă, și metroul care urla pe sub noi. Totul a trecut prin tine, prin coapsele tale și prin inima ta, pe care o auzeam izbind în coaste ca cineva care bate într-o ușă ce nu se mai deschisese de ani, și voiam ca orașul să mă înghită cu totul, voiam să mă bage în el ca pe un jeton într-un telefon public și să mă lase să sun la toate numerele lumii fără să-mi închidă vreodată, iar tu scoteai un sunet care nu era nici cuvânt, nici muzică, un fel de protest al cărnii împotriva tuturor tăcerilor în care fuseserăși ținută, și eu îl beam cu lăcomia curată a omului care n-a avut și acum are.
Pe urmă a venit dimineața, cum vine întotdeauna, proastă și cenușie, cu o lumină ca apa în care s-au spălat vasele de cu seară, și tu te-ai îmbrăcat repede, ți-ai prins părul cu o agrafă pe care o țineai între dinți, te-ai uitat o clipă în geamul de la bucătărie ca într-o oglindă care măcar nu te judeca și nu m-ai întrebat nimic, ceea ce a fost cel mai generos lucru pe care mi l-a făcut cineva vreodată, și ai coborât și te-ai amestecat în coada de oameni de la stația de tramvai, niște oameni cărora apocalipsa le promisese ceva și nu se ținuse de cuvânt.
Iar eu am rămas în pat, gol și fericit și flămând, am aprins o țigară Carpați și am ascultat orașul punându-se în mișcare sub mine ca o fiară care se trezește lihnită și mi-am spus că asta e tot, că nu mai am nevoie de nimic, și mințeam, mințeam cu nerușinare, fiindcă deja mi se făcuse din nou foame, mi se făcuse foame chiar și de foamea pe care tocmai mi-o stinsesem, și am știut atunci, la douăzeci și ceva de ani, în garsoniera aia din Iancului, în prima dimineață a unei lumi care refuzase să se sfârșească, că eu nu voi fi sătul niciodată și că asta nu e un blestem, ci singura viață veșnică pe care o vom apuca vreodată.
Hei, bine ai revenit! Nu ai mai scris demult, îl așteptăm pe Henry Miller aici:)!