Cronică subiectivă de echilibru erotic. Capitolul 1 – Transformarea. Program intensiv de formare cu Felicia.

Sau despre cum, în Cutia Pandorei, poți găsi un iaurt și doi covrigi cu mac.

1. Eu

Nu sunt genul care să ia metroul. Nu intru de bunăvoie într-un spațiu unde respirația altora îți intră pe gât fără să ceri. Dar, în acea zi, traficul m-a împins la compromis. Bucureștiul era paralizat, telefonul îmi tot arunca notificări despre întârzieri și, într-un final, cu o resemnare plină de dispreț față de condiția mea de om al muncii, am lăsat mașina și am coborât în subteran.

Metroul are mirosul lui. Un amestec greu de cauciuc încins, parfum ieftin și tristețe. Un ecosistem complet — oameni care se prefac că nu se văd, reclame la credite rapide, un cerșetor împuțit se lăfăia într-un colț, iar un adolescent asculta manele la boxă, privindu-ne pe toți cu un aer sfidător.

Mi-am ocupat locul, undeva aproape de ușă, și am încercat să par absent. Asta până când s-a urcat ea.

Brunetă, blugi mulați, o cămașă din alt deceniu, cu dantelă la guler. Nu frumoasă în sensul banal, dar perfect construită pentru a atrage priviri. Sâni plini, mijloc tras prin inel, glezne subțiri și o siguranță de sine care n-avea ce căuta la ora aia într-un metrou aglomerat.

A văzut locul liber lângă mine, s-a așezat și abia atunci am observat ce se întâmpla.

Doi dubioși, trei scaune mai încolo. Genul de indivizi care se cred haioși, dar n-au haz decât dacă îi bagă și ceilalți în seamă. O fluierasă când se urcase, apoi începuseră clasica „Pisi, un număr?” Am văzut-o cum a dat ochii peste cap, cum a tras aer în piept, pregătită să-i ignore.

Și atunci m-am auzit vorbind.

— Ce bine că ai ajuns. Te-ai hotărât unde vrei să mergem diseară?

S-a uitat la mine o secundă lungă. Am văzut clar momentul în care a decis că fie mă susține, fie mă lasă să mă fac de râs. Apoi mi-a zâmbit ca și cum mă știa de-o viață.

— Mă gândeam la ceva cu vin. Mult vin.

Am râs, am lăsat o mână grea pe piciorul ei — detaliu care a sigilat cacialmaua. Golanii au schimbat priviri, s-au strâmbat, au zis ceva despre „asta e, frate, ghinion” și au coborât la prima.

Am rămas cu ea, doi necunoscuți, unul mai stingher decât altul. Sau poate doar eu.

M-a privit lung, evaluându-mă. Apoi a scos din geantă o carte de vizită și mi-a întins-o.

— Pentru ce ai făcut, poți să-mi ceri orice.

Am luat cartonașul, fără să știu exact dacă mă ia peste picior sau mă provoacă.

— Orice?

— Orice.

S-a ridicat la prima stație, fără să se mai uite înapoi.

Am rămas acolo, ținând bucata de carton între degete, gândindu-mă că tocmai începuse ceva ce nu știam să definesc. Ceva care n-o să se termine curând.

2. Orice

Peste două zile, după a doua cafea, după un somn prost și două aspirine, am luat telefonul și am scris:

„Gata, m-am hotărât. Vreau să vii acum la mine cu un iaurt și doi covrigi cu mac. Sunt mort de foame.”

Și i-am scris adresa, gândindu-mă că sunt singurul idiot din univers care vrea să combine un asemenea exemplar dându-i cu nonșalanță acest „glovo feeling.”

A răspuns aproape instantaneu:

„O să dureze cam o oră, sunt la muncă. Dar vin.”

Și a venit.

A intrat fără să bată, a trântit pe masa mea de lucru iaurtul și covrigii.

Aveam biroul într-o casă veche din centru, prea mare și prea pretențioasă pentru un lup singuratic care, sincer să fiu, trăgea mâța de coadă, prefăcându-se că face consultanță imobiliară pentru două fonduri de investiții. Eu credeam că mă pricep, ei se obișnuiseră cu mine, trăiam cumva de azi pe mâine, încercând să țin steagul sus. Adică să mă mint pe mine că am „o afacere.” Situație pe care criza mondială ce urma să vină a rezolvat-o pentru totdeauna. Dar asta-i altă poveste…

— Mănâncă. Eu vreau o cafea.

Trebuie să recunosc că situația era cel puțin amuzantă. I-am pus o cafea și m-am apucat de micul dejun solicitat cu atâta „îndrăzneală.” Nu era nimic stânjenitor între noi. Paradoxal, părea că ne știm de ani. Rochia ei moale se ridicase un pic, dezvelindu-i coapsele. Sânii îi atârnau grei sub materialul subțire. O imagine provocatoare, dar, pe cuvânt, atunci nu m-am gândit la asta. Eu aveam de mâncat. Când am terminat covrigii și mi-am aprins o țigară, am simțit cum un fel de tensiune începe să umple camera.

A ridicat ochii spre mine, m-a privit lung, cu un soi de evaluare leneșă.

— Hai lângă mine.

Am înghețat cu țigara între buze.

— De ce?

Eram pe val cu replicile tâmpite în ziua aia.

— Vreau să ți-o sug. De aseară vreau asta. Nu vreau altceva, mă și grăbesc. Mai vedem, dar acum vino lângă mine.

Nu eram pregătit. Nu eram genul. Nu eram nimic din ce credeam că sunt până atunci. M-am lăsat dus.

Mi-a desfăcut cureaua fără grabă, ca și cum făcea un lucru firesc, lipsit de orice mister. A tras fermoarul cu aceeași lejeritate cu care ți-ai da jos mănușile într-o zi călduroasă, cu un gest domestic, aproape absent. M-a atins prin pânza subțire a lenjeriei și atunci am simțit-o — siguranța aia leneșă, indiferența studiată a unei femei care știe exact cât de mult poate lua de la un bărbat înainte să-i lase iluzia că are și el vreun control.

N-am avut.

M-a scos afară din mine însumi, la fel de simplu cum scuturi firimiturile de pe masă. Nu era o promisiune erotică. Nu era o desfătare prelungă. Era ceva mult mai direct — o foame tăcută, o nevoie care nu cerșea confirmări. Mi-am lăsat capul pe spate. Nu era sex. Era altceva.

Felicia nu voia să fie atinsă. Nu era despre ea. Nu era nici măcar despre mine. Era despre ceva ce nu-mi mai fusese oferit niciodată așa — fără condiții, fără speranțe, fără iluzia că ar putea fi altceva decât era.

Când a terminat, m-a privit zâmbind, de parcă abia atunci decidea dacă a fost suficient de bun pentru ea.

— A fost minunat. Vreau să ne și f*tem. Dar vineri, că sunt liberă toată ziua. Crezi că ai putea?

Dracu’ să mă ia dacă știam.

3. Vineri

Eram un idiot. Asta era clar.

După ce, până la treizeci de ani, îmi ținusem viața pe linia de plutire, fără excese, fără aventuri, fără să mă abat de la ceea ce trebuie, tocmai mă pregăteam să mă f*t ca un bărbat adevărat.

Asta însemna, desigur, că tremuram de frică.

De parcă “tsunami” din birou nu fusese deja suficient ca să-mi dea viața peste cap, acum aveam o întâlnire. O întâlnire adevărată, în care trebuia să performez, să confirm, să dovedesc că merit femeia care, într-un gest de indulgență divină, îmi făcuse loc între coapsele ei.

Așa că am făcut ce face orice bărbat panicat: am aruncat cu bani.

Hotel de lux. Cameră cu lenjerii de mătase. Room service de cinci stele. O sticlă de șampanie într-o frapieră. Toate astea, ca să compensez faptul că habar n-aveam ce fac.

În drum spre hotel, eram o bombă de nesiguranță. Mă simțeam un adolescent scăpat într-un club de adulți. Un puști care a mințit în buletin, doar că acum nu mă controla nimeni la intrare. Eram singur cu panica mea și cu o femeie pe care nu știam dacă am din ce să o satur.

Felicia avea douăzeci și ceva de ani, dar privea lumea ca o femeie care se săturase deja de multe. Eu eram un bărbat de treizeci, dar priveam spre ea ca un flăcău proaspăt scăpat de acasă.

Când a intrat în cameră, panica a dispărut. Nu pentru că m-am liniștit. Ci pentru că nu mai avea importanță.

S-a descălțat din mers, și-a tras rochia peste cap și a lăsat-o să cadă pe mochetă ca și cum nici n-aș fi fost acolo. Fără grabă, fără ezitare.

— Dacă ai chef de mâncare, poți să-ți iei.

A zis-o fără să mă privească, întinzându-se peste patul uriaș, ca o pisică bine hrănită.

Mâncare? Habar n-aveam ce comandasem. N-aveam poftă de mâncare. N-aveam poftă de nimic altceva decât de ea. Și ea știa.

4. Școala de vară

Felicia n-a vrut un mascul feroce. N-a vrut să fie dominată, luată cu asalt, lipită de pereți. Felicia a vrut să mă învețe.

Am petrecut o zi întreagă între coapsele ei, învățând cum să o ascult, cum să o citesc, cum să o înțeleg. Mi-a arătat cum să privesc, cum să ating, cum să stau aproape fără să mă grăbesc.

Am lins probabil hectare de pi*dă în orele alea, am scormonit-o cu disperare, pierdut între dorința mea de a o avea și panica de a nu fi suficient.

M-a lăsat să mă chinui.

M-a lăsat să mă fac de râs, să fiu ridicol, să o iau de la capăt.

Când mi-a spus „mai încet”, am încetinit. Când mi-a spus „mai tare”, am tras de ea ca și cum n-aș fi fost convins că e reală. M-a ținut în frâu și m-a eliberat în același timp. Mi-a arătat cum se face, cum se dăruiește, cum se primește. Mi-a spus unde să pun mâinile și, mai ales, unde să nu le pun.

N-am fost un taur.

N-am fost un zeu al sexului.

Am fost un repetent cu fire albe în barbă, într-o clasă unde nu aveam ce căuta.

Felicia m-a învățat să pun întrebări. Mi-a spus unde să-i las gura mea, unde să-i pun palma, cum să trag de ea fără să o rup, cum să o prind fără să o țin captivă.

Mi-a arătat ce înseamnă să asculți. Ce înseamnă să fii acolo, cu totul. Și, mai presus de toate, m-a învățat să fiu mândru de mine. Nu pentru că eram mare, sau puternic, sau „neobosit.” Ci pentru că, în timp ce i-o băgam, știam ce face fiecare dintre cele zece degete de la mâna mea.

Spre seară, am plecat fiecare la casa lui. Eu fericit, implinit, dar știind că n-am s-o mai văd prea curând.

Felicia mă trezise la viață.

Țin minte că, în drum spre casă, mă uitam la femeile de pe stradă și mi se păreau toate atente la mine. Ca și cum simțeau că eram altfel.

Ca și cum tocmai devenisem un bărbat care știe ce face.

În realitate, tocmai dădusem o lucrare banală de control. Din toată materia.

Felicia n-avea nevoie de un bărbat ca mine. Nici eu nu mai aveam nevoie de ea.

Aveam o câmpie infinită în față. Și eram gata s-o străbat singur.

5. Mă cheamă Felicia.

Iată că într-o zi mi-am pierdut mințile.

Nu m-am măritat din dragoste. M-am măritat din frică. Frica aia nenorocită că dacă mai aștept, dacă mai aleg, dacă mai caut, o să rămân pe dinafară. Așa că mi-am luat un bărbat care mă iubea. Un bărbat cuminte. Un bărbat care nu m-ar fi rănit niciodată.

Și într-o zi mi-am dat seama că nu mă vedea.

Dacă îmi descheiam cămașa și lăsam sânii să atârne grei în fața lui, îmi spunea că-s frumoasă și mă mângâia pe obraz. Dacă mă așezam peste el, goală, și mă frecam de el, mă săruta pe frunte și spunea că sunt obosită.

Așa că într-o dimineață, în timp ce-mi întindea cafeaua și îmi spunea că sunt iubirea vieții lui, m-am întrebat cum e să fii f*tută de un bărbat care te vrea.

Și două săptămâni mai târziu, am aflat.

Un necunoscut în metrou.

L-am văzut din clipa în care m-am urcat. Mare. Greu. Blând. Un bărbat care n-avea habar ce să facă cu toată forța aia. Un bărbat care putea să mă sfărâme dacă voia, dar care probabil se gândea prea mult la consecințe.

Doi puști cu tupeu îmi suflau în ceafă, cu rânjete obosite. M-aș fi descurcat singură. Dar el a deschis gura și s-a băgat ca un idiot.

— Ce bine că ai ajuns. Te-ai hotărât unde vrei să mergem diseară?

Și atunci am știut. Bărbatul ăsta nu era un “salvator”. Nu.

Era unul care-și băga nasul, fără să se gândească, fără să se întrebe dacă o să-și ia vreun pumn în gură. Pentru că așa era el. I-am lăsat mâna să cadă pe piciorul meu. L-am văzut cum înghite în sec.

— Mă gândeam la ceva cu vin. Mult vin.

M-a ales el pe mine? Nici gând.

Așa că i-am întins cartea de vizită.

— Pentru ce-ai făcut, poți să-mi ceri orice.

Mi-a scris, două zile mai târziu.

Vreau să vii acum la mine cu un iaurt și doi covrigi cu mac. Sunt mort de foame.

Bărbate, tu chiar nu știi ce să ceri. Am râs. Dar m-am dus.

Încă nu știam cum o să-l iau. Poate că aveam să stau la cafea. Poate că aveam să plec după zece minute. Dar l-am văzut cum își mușcă buza, cum se uită la mine fără să știe ce caut acolo. Și am decis să nu-l las să mă caute. L-am luat eu.

— Vreau să ți-o sug.

N-a zis nimic. Și nici nu trebuia. Cureaua. Fermoarul. Mirosul pielii lui sub tricou. Căldura aia grea dintre coapsele lui. Nu l-am lins. Nu l-am sărutat, nu i-am trecut unghiile pe piele, nu l-am provocat.

L-am luat dintr-o mișcare. Șoc. Tresărire. Respirație tăiată. Tăcere. L-am lăsat să alunece pe gâtul meu, să simtă cum îl strâng, cum îl trag mai adânc.

Când a terminat, l-am privit zâmbind, de parcă abia atunci decideam dacă a fost suficient de bun pentru mine.

— A fost minunat. Vreau să ne și futem. Dar vineri.

O propoziție, nu o rugăminte.

6. Vineri.

S-a cam agitat. Știam că se va agita. S-a pregătit de parcă urma să f*tă prima femeie de pe pământ. Hotel scump. Lenjerii de mătase. Room service.

M-am dezbrăcat și m-am aruncat în pat. Nu provocatoare, nu teatrală sau făcând pe fermectoarea. Mai degrabă, mă gândesc acum, la cum se pregatise el pentru această întâlnire, cu un soi de nesimțire…

— Dacă ai chef de mâncare, poți să-ți iei. Asta m-a dus pe mine capu’ sa-i spun.

Dar nu-i trebuia mâncare.

Și-a pus mâinile pe mine ca și cum aș fi fost din porțelan. Și am știut atunci că trebuie să fiu blândă. L-am lăsat să mă guste, să mă lingă, să se piardă între coapsele mele, cu nesiguranța unui băiat care nu știe dacă o face bine.

L-am ghidat.

Până când n-a mai avut nevoie de ghidaj.

Până când m-a luat.

S-a împins în mine ca și cum își revendica locul. M-a tras în el, m-a lipit de el, m-a umplut. Era bine.

Ultima lecție.

Stătea cu spatele pe pernă, gol, fumând pierdut în gânduri. Îl observam. Încă își simțea propria putere, încă îi mai tremura puțin corpul. Iar eu încă nu mă săturasem de el.

Mi-am lăsat limba pe gâtul lui, am coborât lent, peste claviculă, peste piept. M-am dus și mai jos. L-am simțit cum își încordează mușchii, cum își ține respirația, cum se prinde de cearșaf. Când am depășit acea barieră, când limba mea a ajuns acolo unde el nu fusese atins niciodată, și-a scuipat rușinea într-un oftat de animal înfrânt, lăsând în urmă orice tabu și orice ezitare. Acum el mi se oferea fără rezerve. Tremura, între surpriză și plăcere. Un bărbat care nu credea că i se poate întâmpla așa ceva.

L-am mușcat.

L-am tras înapoi spre mine și i-am spus fără să-i spun că nu terminăm până nu mă urcă pe pereți.

A făcut-o.

M-a prins de coapse, m-a tras înapoi, exact așa cum trebuia. Fără frică, fără întrebări, fără ezitare. A fost o explozie.

M-am arcuit de plăcere, m-am zbătut sub el, am simțit că mă sfărâm, că mă rup, că nu mai știu unde sunt. Am cazut lată în așternuturi, am știut că asta a fost ultima lecție.

Spre seară, ne-am îmbrăcat, ne-am sărutat scurt și am plecat.

L-am văzut cum merge pe stradă, cu mersul acela al bărbatului care tocmai a învățat cine e.

Și în seara aceea, ajunsă acasă, l-am simțit peste tot. Pe piele. În carne. În minte. În mine.

Felicia fusese iar Felicia.

Va urma