Cronică subiectivă de echilibru erotic. Capitolul 2. Acasă. Prăbușirea Imperiului Otoman. Întoarcerea lui ulise într-o casă cu pereți prea subțiri.
Studiu de caz absolut lamentabil în care oamenii încearcă să umple golurile dintre pereți.
Acasă
Ajung târziu. Întotdeauna ajung prea târziu.
Nu e ca și cum Maria mă așteaptă, nu e ca și cum își face griji, mă sună, își roade unghiile, se întreabă unde sunt, a trecut de mult momentul în care să se întrebe ceva despre mine, despre ce fac, despre cine sunt când nu sunt aici, iubirea vieții mele, sufletul meu pereche sau cum dracu’ s-o mai zice în cărțile pe care le citește soacră-mea.
Soția mea e ceas elvețian.
La zece e în pat, la șase e în picioare, între timp pot să mă înec, pot să mă scufund în mocirlă, pot să mă împrăștii în bucăți mici de-a lungul orașului, că nu contează, dimineața, la șase, Maria se ridică din pat și respiră, la șapte își face gimnastica pe covorașul de yoga, în bucătărie, acolo unde pe pardoseală, lângă fereastră, sunt două coșuri, unul cu lămâi, avocado și fructe de sezon și unul cu halterele ei de trei kilograme, și toate sunt la locul lor, fiecare în spațiul desemnat, și asta mă liniștește și mă scoate din minți în același timp, cum poate să fie atât de simplu, cum poate să existe cineva care se culcă la aceeași oră în fiecare seară și se trezește la aceeași oră în fiecare dimineață, cum poate să existe cineva care nu se sufocă de la prea mult aer.
Își bea cafeaua doar la birou, să nu exagereze, dar în weekend o lasă mai moale, atunci mă lasă să-i duc cafeaua la pat, cu lapte, deși îi spun mereu că laptele în cafea e o blasfemie, că e un sacrilegiu, că strică tot, dar ea râde, își trece mâna prin păr și bea așa cum îi place, iar eu îmi înghit principiile pentru că îmi place s-o văd sorbind din ceașcă în timp ce se întinde leneș printre perne, iar apoi fac o omletă, mereu altfel, și poate că diminețile astea de weekend sunt singurele momente în care chiar exist aici, în familia asta, în lumea asta, în pielea mea.
În restul zilelor ajung prea târziu. Uneori pentru că am muncit peste program, alteori pentru că stau în mașină, în parcarea din fața blocului, și mă lupt cu mine să nu-i scriu Feliciei, să nu-i spun că mi-e dor de ea de mă sfâșie, de mă zdrobește, de mă face să mă urăsc.
Uneori îi scriu totuși o prostie, ceva lipsit de importanță, doar cât să-i aud vocea spartă, râsul ăla care îmi crapă oasele, alteori nu-i scriu deloc, doar fumez jumătate de pachet în trei ore și ascult pe repeat Beautiful James, și cumva, în felul ăla bolnav al meu, mă consolează gândul că poate și ea face la fel, poate și ea stă pe marginea patului în camera ei luminată prost și își strânge picioarele sub ea și dă play la aceeași melodie și se întreabă dacă să-mi scrie, dacă să mă sune, dacă să-mi spună ceva care să nu pară nimic, dar să fie tot.
Bring me to your house, tell me, sorry for the mess…
Da. Exact așa. Ca și cum m-ar chema într-un apartament necăjit, cu un pat nefăcut și o fereastră deschisă larg, de parcă doar aerul rece mai poate ține loc de ordine, ca și cum mi-ar spune vino, stai un pic, măcar până trece noaptea, măcar până uităm cine suntem.
Fix me in your life, never let me go.
Dar nu sunt în viața ei, nu cum sunt în viața Mariei, nu cum sunt în viața pe care mi-am construit-o cu grijă, cu decizii corecte, cu pași bine calculați.
Uneori plâng. Nu știu de ce, nu știu pentru cine. Cu siguranță pentru mine, cu egoism feroce, pentru nopțile pe care nu le pot împărți cu această închipuire de adolescent întârziat, sau poate pentru că am făcut la 30 de ani din propriul meu trup o cușcă și din viața mea o cameră de așteptare.
Într-un târziu, când nu mai pot sta acolo, când am mestecat fiecare frântură de dor până la măduvă, ies din mașină și urc la etajul doi. Acasă.
Astea sunt zilele proaste.
În zilele bune, mă afund în muncă. Asta funcționează la fel de bine ca terciul de ovăz al neveste-mii, la fel de bine ca orele ei fixe de culcare și trezire. E ordonat, e sănătos, mă face să mă simt funcțional. Nu e ceva voit. Nu e o decizie rațională. Dar corpul meu știe să tragă de timp mai bine decât mintea mea. Îmi găsesc mereu ceva de făcut – un raport neterminat, un client care insistă, un drum inutil de lung până acasă.
Pentru că mă tem.
Mă tem că, dacă aș intra la o oră decentă, ar trebui să-i vorbesc. Să o privesc. Să mă uit la ea și să-mi dau seama că, oricât de mult mi-am construit chinul ăsta de bărbat pierdut, realitatea e alta. Că Maria e aici. Că întotdeauna a fost aici. Că, dacă ar clipi în somn, dacă s-ar trezi acum și m-ar privi, totul s-ar prăbuși.
Mă dezbrac mecanic, fără grabă, hainele rămân pe unde apuc să le arunc. Mă strecor în pat și o simt acolo, caldă, moale, reală. Maria. Aceeași femeie. Aceeași prezență care, după atâția ani, a devenit o extensie a trupului meu. Întind mâna și dau peste șoldul ei, pielea încălzită de somn, conturul rotund, familiar. Imperfectă. Umană.
Mă străbate același gând stupid – cât de diferită era pielea Feliciei, cât de întinsă, cât de străină.
O ating.
Nu cu pasiune, nici cu dragoste. Cu o nevoie absentă, birocratică. Ea se foieste, mormăie ceva, dar nu se retrage. Nici n-ar avea de ce. Niciodată nu mi-a spus nu. Niciodată nu m-a făcut să mă simt ca un intrus în corpul ei.
Îmi afund fața în gâtul ei, îi mușc umărul, o trag mai aproape, îi apuc șoldurile, îi simt coapsele sub palme, alunec pe pielea ei caldă, n-o mângâi, n-o descopăr, n-o iubesc, doar o iau, așa cum fac de fiecare dată, așa cum știe și ea că o să fie, îmi lipesc trupul de al ei, o împing sub mine, îi simt genunchii despărțindu-se larg, pielea ei umedă, pulsul ei înnebunit care se strânge și se deschide sub mine, și mă cuprinde iar febra aia rece, senzația aia ciudată că trebuie să fiu aici, că trebuie să exist în ritmul ăsta, că trebuie să-mi împing corpul în al ei ca și cum doar asta m-ar mai putea ține întreg.
O fi plăcere, o fi durere? Ce mai contează. Se arcuiește sub mine, mă strânge, își înfige unghiile în cearșaf, își mușcă buza, poate mă înjură, poate geme, poate le face pe amândouă în același timp, dar eu le vreau pe toate, fiecare sunet, fiecare spasm, fiecare zvâcnire a corpului ei sub mine, le vreau ca o confirmare, ca un semn că încă sunt aici, că încă mă recunoaște, că nu am devenit un străin, un bărbat care se strecoară în pat noaptea târziu și pe care nu-l mai aude nimeni.
Carnea ei mi se lipește de piele, alunecoasă, tresărind în jurul meu, mă strânge, mă ține captiv, mă lasă să intru, să ies, să uit, să mă pierd, să n-am unde să mă duc. Îi aud respirația sacadată, unghiile care mi se înfig în brațe, cum își înghite gemetele, cum se mușcă de buze, cum mă trage mai tare peste ea.
— Nu fugi. Ia-o.
Vocea mea sună altfel, răgușită, arsă, parcă nici nu mi-ar aparține.
Nu știu dacă geme sau plânge, dar nici nu mă opresc, o țin acolo, îi smulg sunetele alea pe care nici ea nu le poate controla, sunetele care o trădează, care îmi spun tot ce nu spune, și atunci o apuc mai tare, o trag, o iau așa cum are nevoie să fie luată, până când își arcuiește spatele, până când mă strânge atât de tare încât aproape mă doare, și chiar vreau să doară.
Nu mă desprind de ea, rămân acolo, greu, tăcut. Îi simt pielea lipicioasă, părul ud, îi las gura pe ceafă, pe umăr, pe tot ce e al meu, pe tot ce a fost al meu, pe tot ce a rămas. Dacă plânge, îi ling lacrimile. Dacă râde, mă afund și mai tare în pielea ei.
Maria
Ajunge târziu, de o vreme.
La început mă deranja. Nu știu exact de ce. Poate pentru că îmi plăcea să-l aud intrând, să știu că vine spre mine fără să fie nevoie să mă gândesc la asta. Dar apoi m-am obișnuit, așa cum te obișnuiești cu pereții unei case, cu felul în care cade lumina într-o cameră. E acolo. Și poate că e mai bine așa. Să nu bagi de seamă. Pentru că altfel, cine știe ce-ai putea vedea?
Îl aud cum își lasă hainele pe unde apucă, cum cască încet. Poate că nici n-are chef să se bage în pat. Dar se bagă. Întotdeauna se bagă. Și mă atinge. Întotdeauna mă atinge. Întinde mâna și mă caută. Și mă găsește.
Asta nu s-a schimbat.
Poate că ceva e puțin diferit. De parcă mă atinge altfel. Poate mai greu. Poate mai apăsat. Ca și cum s-ar gândi mai mult înainte să o facă. Dar ce prostii. El nu e genul care să stea pe gânduri. Și chiar dacă ar fi, ce rost ar avea? Tot bărbatul meu e. Tot eu sunt aici. Tot pielea mea, tot corpul meu. Nimic altceva.
Poate doar că mâna lui apasă altfel. Poate doar că felul în care mă strânge nu e același pe care îl știu. Parcă e mai hotărât. Mai sigur pe el. De parcă, în loc să mă caute, mă ia direct, fără să mai verifice dacă sunt acolo.
Dar unde aș fi putut să fiu?
Nu am plecat nicăieri.
Tot eu sunt.
Tot Maria.
Nu?
Se apropie. Îi simt respirația caldă pe piele. Îmi mușcă ușor gâtul. Mă trage spre el, palma lui alunecă pe coapsele mele, mă strânge. Închid ochii. N-ar trebui să mă gândesc la nimic. Dar îmi vine în minte un gând ciudat, o senzație ușoară, care mă deranjează fără să știu de ce. Nu m-a mai atins așa de mult timp.
Ar trebui să mă bucur.
Dar în loc să mă bucur mă întreb de ce.
Nu e o întrebare rea. Nici măcar o bănuială. E doar un gând. O curiozitate stupidă. Poate că e doar imaginația mea. Poate că e doar oboseala. Poate că stresul de la muncă l-a făcut mai nerăbdător, mai flămând, mai altfel. Dar de ce mă gândesc la asta? Ce contează? De ce mă deranjează o atingere care îmi place?
De ce îmi doresc ceva care mă sperie tocmai când mi se oferă?
Nu vreau să mă gândesc. Vreau doar să îl simt. Îmi îngrop fața în pernă. Respir. Îl las să mă ia cum vrea el. Așa ne-a fost mereu bine.
Poate că mă strânge mai tare.
Poate că mă mișcă altfel.
Poate că azi e mai înfometat. Mai poruncitor.
Poate că mâine o să fie altfel.
Poate că nici nu contează.
Poate că, până la urmă, doar asta contează. Că mă are.
Dar uneori, în felul în care mă ține, în felul în care mă umple, am senzația că mă ia și mă duce undeva unde eu nu am mai fost niciodată.
Când termină, rămâne acolo, mă cuprinde, mă apasă, își lasă gura pe ceafa mea, pe spate, pe oriunde ajunge. Eu închid ochii. Îi simt căldura. Și îmi spun că nu trebuie să mă gândesc.
Ce rost are să mă gândesc?
Tot eu sunt aici. Tot el e aici. Tot noi suntem.
Ce rost are să caut ceva ce nu știu dacă există?
Oricum, nu e nimic de pierdut și nimic de câștigat. Și nu știu de ce gândul ăsta mă liniștește și mă îngrozește în același timp.
Vecina
Imperiul Otoman începea să se destrame. Așa scria în cartea ei, așa se întâmpla mereu, de fiecare dată la fel, mai întâi o mică fisură, apoi altele, apoi structura rămâne în picioare, dar înăuntru e deja praf și ruină, nimeni nu recunoaște, toți se prefac, dar sfârșitul e clar, e doar o chestiune de timp. Imperiile nu cad dintr-o dată.
Imperiile mor încet.
A ajuns la pagina asta și s-a oprit.
Pentru că zgomotele începuseră.
Întâi un foșnet.
Apoi un scârțâit de pat.
Pereții blocului erau subțiri, știa asta, toți știau asta, dar până acum n-o afectase, n-o privise, n-o făcuse să simtă cum, dincolo de perete, ceva ce nu îi aparținea devenea de neevitat.
Un murmur. O voce joasă.
Apoi un sunet surd.
Poate un trup împins.
Poate o mână care apasă un corp care acceptă.
Apoi vocea femeii.
Întâi un geamăt reținut, apoi mai clar, apoi o respirație grea, ritmată.
Și atunci a înțeles.
Oamenii făceau sex.
A închis cartea. A încercat să ignore. A încercat să-și reamintească ce citise, cum otomanii pierduseră bătălia de la Abukir, cum francezii își încercaseră norocul în Egipt și sfârșiseră în dezastru, dar ce rost avea, ce sens mai aveau datele, cifrele, strategiile, când dincolo de perete erau gemete și carne și guri care mușcau și oameni care nu mai gândeau, oameni care doar existau în corpurile lor, oameni care știau să se ceară și să se primească.
Ea putea doar să audă.
Bărbatul spunea ceva, dar nu înțelegea ce. Vocea lui era joasă, un fel de mormăit rupt de respirație.
Dar putea să-i simtă sensul.
Putea să vadă cu ochii minții, putea să-și imagineze, putea să vadă cum mâinile lui o țin, cum o apucă, cum o trage, cum femeia se lasă dusă, cum se arcuiește sub el, cum i se lipește de trup, cum îl strânge cu coapsele, cum îi zgârie pielea, cum geme, cum îl vrea.
Era Tudor, soțul Mariei? Bărbatul de dincolo de perete? Nu era sigură. Nu-l mai văzuse de mult pe-acasă. Uneori îl zărea pe balcon, fumând și citind, sprijinit de balustradă, dar niciodată nu se gândise prea mult la asta. Se salutau rar, aproape fără să se privească, atunci când se întâlneau pe scara blocului sau, uneori, în lift. Nu vorbiseră niciodată.
Maria, femeia asta, vecina asta, are tot ce-i trebuie.
Are un bărbat care o vrea.
Care o fute exact așa cum trebuie să fie futută o femeie.
Fără întrebări.
Fără analiză.
Fără pagini de istorie în mijlocul nopții.
Ar fi trebuit să lase să treacă, să se întoarcă la carte, să-și noteze ceva pe marginea paginii, să fie femeia serioasă și disciplinată care a fost mereu.
Dar mâna ei alunecase deja acolo unde nu mai era loc de gânduri.
A început încet, aproape în joacă, să vadă dacă simte ceva, să vadă dacă încă mai e capabilă să tresară, să vibreze, dar apoi sunetele de dincolo s-au întețit, ritmul a crescut, gemetele femeii au devenit din ce în ce mai scurte, din ce în ce mai sacadate, din ce în ce mai aproape de ceva ce ea n-a trăit niciodată așa, și degetele ei au prins ritm, din ce în ce mai mult, din ce în ce mai adânc, și problema nu era că o făcea, problema era că asta era singura opțiune pe care o avea, că era singură și că mereu fusese singură, că își dăduse tot salariul pe cărți, că avea rafturi întregi cu istorii despre oameni care muriseră, dar nici măcar un vibrator, că nu își permisese nici măcar atât, că poate că viața se întâmpla dincolo de perete, că poate că ea fusese mereu în locul greșit.
A venit repede, violent, cu un țipăt pe care a încercat să și-l înghită, dar gâtul i s-a încleștat, și a rămas acolo, întinsă pe spate, ascultând cum, dincolo de perete, ei încă nu terminaseră.
Apoi, dincolo de perete, s-a auzit un clic scurt, un buton apăsat, un zgomot electric aproape imperceptibil, urmat de un acord de chitară. Un bas care a intrat treptat, de parcă și-ar fi croit drum prin aerul greu al camerei.
Tot asta. Tot mereu. Aceleași acorduri care reveneau noapte după noapte de la vecinii ei, ca un ceas stricat, ca un refren pe care nu-l mai poate scoate din minte. Și atunci și-a închis ochii, a tras pătura peste ea și s-a lăsat dusă de vocea lui Thom Yorke, de felul în care cuvintele curgeau peste ea, ca o mângâiere pe care n-a avut-o niciodată, ca ceva ce nu a cerut, dar a primit oricum.
This is what you’ll get
This is what you’ll get
This is what you’ll get when you mess with us
Asta era.
Asta avea să primească.
Asta a primit întotdeauna.
Nu era nimic.
Putea să doarmă.
Pe muzica lor, oricât de tare.
Dimineață, când o să-l vadă pe hol, poate o să-i zâmbească.
Poate.