Cronică subiectivă de echilibru erotic. Capitolul 4. Începutul. O poveste de dragoste despre amintirile care nu mor și femeile care rămân.

O urcare care ne-a lăsat fără aer, o noapte care ne-a dezbrăcat de orice armură și o dimineață în care nu mai știam cine cucerise pe cine.

Nu mi-a fost ușor, zilele astea, să-mi smulg ochii din vârtejul încleștărilor geopolitice, să nu mai derulez știrile ca un dement, să las lumea să se prăbușească fără mine. Dar, în dimineața asta, Maria m-a tras de guler înapoi în timp.

Nu printr-un gest grandios. Nu printr-o scenă memorabilă. Ci prin ceva atât de banal, atât de feminin, încât tocmai firescul acela mi-a străpuns armura: scotocind prin dulap, jucându-se cu propria imagine în oglinda dormitorului.

Era prima zi de primăvară adevărată. Și avea chef să fie frumoasă.

Eu, încă îngropat în pernă, suspendat între noapte și dimineață, între realitate și vis, între răceala cearșafurilor și căldura trupului ei. O auzeam fără să privesc: foșnet de materiale, clinchet de umerașe, pași desculți pe podea. Și întrebarea, mereu întrebarea, acel Cum e? Îți place? Sau poate asta? – ca un refren de care nu poți scăpa.

Deschid ochii pe jumătate.

Se uită la mine peste umăr. Se joacă, fără să o facă ostentativ. Își fâțâie șoldurile lent, conștientă de privirea mea obosită, un pic ironică, un pic provocatoare.

Dar eu sunt un spectator absent.

Mi se închid pleoapele. Încă puțin. Să fie 7:30. Să plece. Să mă întorc pe partea cealaltă, să mă mai îngrop o oră, două, într-o liniște care de fapt nu e liniște. Sau poate să mă ridic, să mă scutur, să-mi fac o cafea, să fumez trei țigări și să privesc lumea cum se destramă, de parcă aș putea să schimb ceva din bucătăria mea mică, cu miros de zaț și rufe aruncate aiurea pe spătarul scaunului.

Azi nu mă mai pot întoarce pe partea cealaltă.

Poate e aerul de primăvară. Poate e felul în care își prinde părul într-un gest scurt, absent, cumva intim în nonșalanța lui. Poate e felul în care materialul subțire al cămășii îi urmează linia taliei, alunecând o secundă peste coapse, înainte să se așeze la loc.

Sau poate nici măcar nu-i despre ea.

Se leagă ceva în mine, un fir subțire, aproape invizibil. Ca o melodie pe care ai uitat că o știi, dar dintr-o dată îți curge în vene. „Where is my mind?”, un refren care se zbate între acum și atunci. Îmi vine să închid ochii și să mă las dus de valul ăsta, dar știu că dacă îi închid, nu mai sunt aici. Mă duc în altă zi, în alt loc, pe Aleea Scriitorilor din Cișmigiu, cu mâinile în buzunare și inima într-un fel de gol ciudat, un dezechilibru pe care nu-l pot explica. Maria merge lângă mine, ținând o cafea de carton între palme, o cafea care s-a răcit de când ne tot învârtim aiurea, fără să știm exact dacă ne plimbăm sau doar tragem de timp.

Trei luni mi-a luat să o invit. Trei luni de emailuri neutre, de ședințe în care îmi explica unde depășeam bugetele și eu mă prefăceam că iau notițe, când de fapt mă concentram să nu-mi rămână ochii blocați pe sânii ei, pe linia lor domolită de cămășile alea cuminți, prea cuminți, ca o ironie. Știam. Intuiam. Că undeva în spatele lor era altceva. O femeie care, dacă nu m-ar fi cunoscut pe mine, probabil ar fi condus lumea fără să clipească. Sau poate că exact de-aia s-a uitat la mine așa, în ziua aia.

"Try this trick and spin it, yeah…"

Maria termină de probat, alege în final o rochie, își trece mâinile prin păr și verifică ceasul. În câteva minute va pleca. În câteva minute voi rămâne singur, cu un aer greu în cameră și o senzație de déjà-vu care mă apasă pe piept.

Îmi aprind o țigară și mă apuc de obsedantul meu ritual al cafelei. Aleg boabele. Le privesc, le miros, le cântăresc aproape inconștient. Îmi place sunetul râșniței, felul în care rezistența scade pe măsură ce boabele devin pudră. Încleștez portafiltrul, apăs tamperul cu gestul acela de sigilare, de încheiere, de început. Apoi espressorul își începe încet treaba, iar prima picătură curge grea, întunecată, densă. Miroase a dimineață. Și a viață.

Ușor, mă las tras înapoi, în ziua aia din Cișmigiu, când timpul nu se grăbea deloc, când încă nu știam dacă Maria e o femeie care te lasă să intri sau una care doar îți arată ușa și-ți zâmbește înainte să dispară.

---

Primele seri – și da, au fost doar seri, nesfârșite – îmi fac și acum, după mai bine de douăzeci de ani, pielea de găină.

Nimic complicat, nimic extravagant. Doar doi oameni care, în mod normal, ar fi trebuit să știe mai bine jocul.

Nu mai eram copii, aveam deja praf de trecut în buzunare, pe umeri, pe colțurile gurii, aveam deziluzii bine lustruite și lecții învățate pe de rost. Și totuși, iată-ne: Bucureștiul în mai, asfaltul cald, mirosul de tei prea dulce ca să nu-ți ia mințile, orașul devenit brusc decorul unui film în care nu ne mai simțeam ca niște actori obosiți. Poate că totul era doar un pretext. Poate că în secret, fiecare dintre noi voia să creadă că e posibil. Că putem face dragostea să se așeze perfect în realitate, ca un vis care nu se destramă când deschizi ochii.

Ne plimbam fără direcție, fără grabă, doar pașii noștri pierduți pe străzi care nu mai erau ale orașului, ci ale noastre. Ne trăgeam unul pe altul după copaci, după garduri, după umbre, râdeam și ne mușcam buzele, respirațiile ni se amestecau ca două valuri care uitaseră să se retragă. N-aveam nevoie de mai mult. Doar de mâinile ei care îmi strângeau ceafa, de felul în care își strecura genunchiul între ai mei, de felul în care timpul devenea lipicios, dilatat, gata să ne înghită.

Și-apoi, de fiecare dată, ora 11 venea ca un ceasornic rău intenționat, ca un director de scenă care îți întrerupe exact replica esențială. O duceam la stație, la ultimul autobuz, o priveam urcând, știind că acolo, la capătul celălalt al orașului, nu o aștepta nimeni.

O priveam cum dispare în spatele ușilor automate, cum autobuzul se urnește greoi, ca și cum ar fi fost nevoie de un efort supraomenesc să o smulgă din noapte, din mine. Rămâneam pe trotuar cu mâinile în buzunare, cu buzele încă umede de săruturile ei, cu aerul cald al orașului lipit de piele, și nu știam dacă eram cel mai fericit om din lume sau cel mai neputincios.

Urma drumul spre casă. Trotuare goale, luminile semafoarelor pâlpâind fără rost, miros de asfalt reavăn. Nu mă grăbeam, dar nici nu tărăgănam. Mă duceam unde trebuia, cu senzația aia care nu mă lăsa în pace. O simțeam în palme, în piept, în felul în care îmi mușcam obrazul pe interior. N-avea nume. N-avea definiție. Dar îmi pulsa în vene și îmi făcea sângele să fiarbă.

Ajuns acasă, târziu, mă lăsam pe pat, epuizat, dar somnul se încăpățâna să stea departe. Cum să vină, când vocea ei încă îmi pulsa în urechi, când pe buze îmi rămăsese gustul pielii ei, când râsul acela scurt, între șoaptă și mușcătură, făcea trupul să țină minte ceea ce mintea încerca zadarnic să uite?

Închideam ochii și acolo era Maria. În umbra unui felinar, cu mâinile în părul meu, coapsele lipite de mine, parfumul amestecat cu mirosul copacilor din parc, în aerul cald al orașului. Dorința plutea între noi, electrică, tăcută, gata să explodeze. Și totuși, de fiecare dată, ne opream exact înainte. De ce? Nici acum nu știu. Poate pentru că așa era mai intens. Poate pentru că aveam nevoie să întindem elasticul până aproape de rupere. Poate doar pentru că eram proști.

Și așa trecea noaptea. Între febră și liniște, între un zâmbet tâmp și nevoia absurdă de a o revedea.

Dimineața o așteptam, fără să las impresia că o fac, strecurând priviri printre reflexiile ecranului când intra în birou. Se mișca fără ezitare, parfumul ei tăia aerul, amestecându-se cu tonerul și lumina palidă a dimineții. Ridica umbrela să o agațe în cuier, se întindea ușor pe vârfuri, dar, ca un detaliu dintr-un scenariu bine scris, îi aluneca din mână. Când se apleca să o ridice, între mișcare și nemișcare, între dorință și iluzie, vedeam—sau poate doar credeam că văd—o dungă albastră de slip pe sub linia fustei. O secundă suspendată, suficientă cât să-mi întoarcă tot sângele în sens invers.

Tot ea m-a trezit din visarea asta pubertină, după mai bine de-o săptămână, cu pragmatismul acela de care mi-am spart capul și care, de-atâtea ori mai târziu, m-a așezat înapoi pe șine.

— Știi, azi și mâine aș vrea să nu ne plimbăm. M-ai zăpăcit rău, trebuie să mă adun un pic. Lasă-mă să trag aer în piept. Hai măcar o zi…

A îndulcit tonul când m-a văzut cum rămân blocat, probabil păream că mi se scurge pământul de sub picioare.

— Ne adunăm și vorbim mâine, e vineri, apoi avem un weekend…

Să vă spun că a fost chinuitor? Că m-am zvârcolit ca un leu în cușcă, că mi-a venit să o sun de o mie de ori, că de vreo două-trei ori mi-a trecut prin cap să scot din sertar vreo fostă disponibilă, doar ca să-mi resetez creierul, să scap de tensiunea asta nenorocită? Există mereu varianta asta. Să dai să uiți. Să te rupi, să te consumi altundeva, să îți iei revanșa de unul singur, ca un prost.

Dar am rezistat. Cu decență. Fără să-mi batjocoresc urmele de stimă de sine, care la mine sunt ori foarte sus, ori la pământ, fără cale de mijloc. M-am uitat la știri, mi-am făcut un ceai de tei, am adormit ca un prunc. Fără să visez. Fără să mă zvârcolesc. M-am trezit calm și încrezător, gata să înfrunt ce era de înfruntat.

La birou, am ținut distanța. Nu ne-am evitat ostentativ, dar nici n-am căutat priviri. Așteptam. Cu un fel de nerăbdare tensionată, de gheață care plesnește sub tălpi. Să mă tragă într-un colț, să mă execute, să mă sărute, să decidă ea.

Spre finalul programului, când tensiunea devenise aproape dureroasă, a venit spre mine.

— Mă conduci la autobuz?

N-am spus nimic, doar am dat din cap.

În lift, tăcerea era apăsătoare. Afară, pe trotuar, pașii noștri băteau ritmuri diferite, de parcă fiecare încerca să nu calce pe urmele celuilalt. Minutele s-au lungit ca niște ore. Puteam să-i caut mâna, să fac o glumă, să râd de situație. Dar nu știu ce dracu’ era cu mine, eram paralizat, pietrificat, înfricoșat.

Apoi, în stație, Maria mi-a apucat mâinile și m-a privit firesc, calm, de parcă eram de ani împreună și îmi prezenta un plan bine gândit:

— Știi, mie îmi place la munte. Uneori iau trenul până la Bușteni și urc pe Bucegi. Dorm o noapte la cabana Caraiman, a doua zi mă întorc în București alt om. Aerul și efortul îmi curăță mintea, îmi face bine. Vrei să mergem mâine împreună? Ai niște încălțări mai de Doamne-ajută, să nu-ți rupi picioarele pe Jepi?

Și s-a uitat amuzată la tenișii mei descheiați, pătați și tociți de hipster bătrân și închipuit.

Mi s-a deschis cerul deasupra. M-a ridicat în rai și m-a scuipat la loc în fața ei. Dar i-am răspuns normal. Ca un bărbat sigur pe el, indiferent, relaxat.

— Sigur. Mergem. Să fac rezervare la vreo cabană?

A râs scurt, din gât, genul de râs care îți intră direct în sânge și te lasă cu pulsul dereglat. Apoi m-a prins de ceafă, m-a sărutat apăsat, promițător, și s-a retras exact când îmi venea să trag aer adânc în piept.

— Nu e nevoie. E o nenorocită de cabană. În mai nu se duce nimeni. Ne vedem mâine la 7:00 în gară.

Apoi s-a urcat în 368, iar eu am rămas acolo, pe trotuar, cu gustul buzelor ei și cu un gând stupid în minte: N-am nici mașină, nici carnet. Și? Era ciudat, chiar și pentru vremurile alea, ca un tip trecut bine de 25 să n-aibă permis. Azi, probabil, tinerilor li s-ar părea o fiță, un capriciu. La mine era doar iresponsabilitate, simplă și clară. Nu mă preocupa așa ceva. Nu mă preocupa nimic pragmatic.

---

A doua zi, cu două bilete în dinți, la 7 fără 10, o așteptam la linia 11, unde acceleratul de Brașov se pregătea să plece.

Îmi aduc aminte de îmbrățișarea din gară, caldă, familiară, de parcă nu ne văzuserăm de mult, deși trecuse doar o noapte. Nici nu mai știu cine s-a apropiat primul, cine a redus spațiul dintre noi, dar îmbrățișarea s-a întâmplat firesc, de parcă fusese acolo dintotdeauna.

Am urcat în tren și ne-am ales două locuri lângă fereastră. Vagonul era aproape gol - la început de mai, pe Valea Prahovei, nu era sezon de nimic.

Trenul s-a pus în mișcare și cred că am adormit aproape imediat. Maria, cu capul pe pieptul meu, privind senină pe geam, eu cu ochii între-deschiși, studiindu-i respirația, tresăririle mici, felul în care trupul ei, lipit de mine, părea că prinde rădăcini. Îi simțeam căldura prin hainele noastre de munte – mă echipasem cum am putut mai corect, să par un drumeț serios, un om care știe să se orienteze pe munte, nu doar prin baruri.

Pe la Sinaia ne-am trezit buimaci, apoi am coborât din tren la Bușteni, excitați de toată aventura asta. Mai ales eu. Pe peron, aerul rece și curat ne-a izbit ca o palmă bună. Am găsit o bancă, ne-am refăcut șireturile, curelele, rezerva de apă, eu eram deja în rol, mă simțeam pregătit, organizat, gata de urcare, gata de tot.

— Nu ți-e foame? m-a întrebat ea, fără vreo introducere.

Și a scos din rucsac două sandvișuri, dar nu orice sandvișuri, ci ceva scos dintr-o revistă de design culinar, cu pâine neagră, brânză maturată și frunze proaspete, ceva ce mi-a rămas în minte pentru totdeauna. Mi-a rămas și felul în care mi l-a întins, ca și cum era cel mai firesc lucru din lume să mă hrănească, să fie atentă la ce-mi trebuie. Atât de sofisticată, dar în același timp patriarhală, exact genul de femeie care nu uită niciodată că bărbații sunt niște animale hrănite pe stomacul gol, oricât de evoluați s-ar crede.

— Hai, mi-a zis, să avem energie. Mai avem două, când ajungem sus, pe platou.

Am mâncat râzând, cu firimituri pe mâini, și-n timp ce mestecam, m-a lovit gândul ăla idiot: aș lua-o de nevastă. Așa, pur și simplu. Pentru un sandviș, pentru cum se uita la mine, pentru senzația aia că dacă m-aș fi prăbușit acolo, pe peron, de oboseală sau de la proasta condiție fizică, ea m-ar fi ridicat fără să clipească și ar fi făcut un plan.

Apoi a urmat urcarea. Chinul.

Pe probabil cel mai spectaculos și solicitant traseu din zonă, printre stânci, podețe și lanțuri, cu priveliști amețitoare către Valea Prahovei și către versanții Bucegilor. Un traseu de cinci ore pentru alții, dar noi l-am făcut în șase. Pentru că eram și eu în poveste. Pentru că, altfel, Maria probabil l-ar fi terminat în patru.

Am făcut eforturi disperate să țin pasul, să nu par depășit, să nu mă fac de râs. În prima oră mi-am scuipat plămânii și toate vagoanele de țigări fumate în ultimii ani. Dar apoi, cumva, am intrat în ritm. Poate din orgoliu. Poate pentru că nu voiam să rămân prea mult în urma ei. Poate doar pentru că o priveam și asta îmi dădea energie.

Maria urca fără oprire, ca o căpriță, mereu câțiva metri în fața mea, de parcă se plimba pe Calea Victoriei. O urmăream atent – mușchii încordați, mișcările ferme, siguranța pe pietrele colțuroase. Îi vedeam ceafa, aburită de efort, părul prins lejer, câteva șuvițe ude de transpirație lipite de gât. Și da, mi-a trecut prin minte fix ce vă trece și vouă acum, pentru că sunt superficial și pentru că e imposibil să vezi așa ceva și să nu-ți treacă prin minte.

Am avut noroc de vreme bună, de o temperatură rezonabilă. Pe platou, în fața cabanei, probabil erau 5-6 grade, dar noi eram încinși, electrizați de urcare, de efort, de senzația aia de noi doi contra lumii.

Poate pe la cinci sau șase, nu cu mult înainte de înserare, am ajuns: eu, epuizat; ea, strălucitoare, roșie în obraji, un pic ciufulită, cu ochii sclipind de entuziasm. Și, evident, cu chef de glume.

— Hai mă, atâta efort și ești praf?

A râs, împingându-mă ușor cu umărul, în timp ce eu mă sprijineam de un bolovan, încercând să-mi recuperez plămânii. Am rânjit, am dat din cap, n-aveam chef să-i răspund. Pentru că n-aș fi avut cum să-i explic că la mine nu era doar oboseală fizică.

Era și altceva.

Ceva ce se întinsese în mine pe tot traseul. Ceva legat de ea. De cum arăta acolo, în fața mea, cu gâtul transpirat și sclipind în lumina apusului. De cum s-a întors spre mine, cu părul un pic vâlvoi, cu zâmbetul ăla ironico-tandru care-mi dădea de înțeles că știa exact ce gândesc, dar că n-o să-mi spună niciodată dacă și ea gândea la fel.

Am întins mâna spre sticla cu apă, am băut fără să mă uit la ea, doar ca să-mi ocup gura cu altceva.

Odată ajunși, eram pe teren neutru. Maria câștigase urcarea, dar noaptea ne aparținea amândurora.

Și abia începea.

---

Cabana era goală. Nici urmă de turiști, doar cabanierul – un tip imens, cu umeri lați și aer de Saint Bernard bonom. Stătea la o masă în semi-întuneric, cu o carte jerpelită în față, iar dintr-un colț se auzea Pink Floyd sau ceva din zona aia, o muzică domoală care mi-a mai potolit pulsul și m-a tras încet în ritmul locului. Ne-a măsurat scurt, fără prea mare interes, și ne-a propus un ceai fierbinte. A mers la fix cu sandvișurile Mariei.

Dar ceaiul n-a fost de-ajuns. Am completat cina cu slănină și rachiu, mult rachiu, deși aerul tare își făcea deja treaba. Nu mai știu cine a propus băutura, poate el, poate Maria, cert e că paharul s-a umplut repede și conversația s-a lungit. Cabana scârțâia din toate încheieturile, vântul se auzea șuierând pe la ferestre, iar noi stăteam acolo, încălziți, băuți, râzând fără să ne mai pese că vocea noastră sparge liniștea muntelui.

Eu o priveam. Maria bea rachiu ca un bărbat, fără grimase, cu gesturi sigure, și nu știu ce era mai excitant – felul în care îi aluneca băutura pe gât, pielea ei care se înroșea ușor, sau felul în care își trecea limba peste colțul buzelor doar ca să mă vadă cum mă uit. Și mă uitam. Mult. Dar îmi țineam gura, îmi țineam firea, îmi încleștam degetele pe pahar, pentru că n-aveam de gând să fiu eu primul care clachează.

— Ne dați cea mai bună cameră? am zis, într-un final, când simțeam că mi se înmoaie picioarele și că dacă mai stau mult așa, cu ochii pe ea, o să uit de tot unde sunt.

Am crezut că e o cerere rezonabilă, dar amândoi – și Maria, și cabanierul – au izbucnit în râs. Mi s-a părut că schimbă priviri ironice, ceva de genul ce-ai venit, fată, cu pantofarul ăsta la mine?, dar n-am avut timp să procesez, pentru că rapid am primit răspuns, serios, cu un soi de compasiune reținută:

— Omule, la noi toate camerele sunt la fel. De șase paturi. 12 lei. Doar că azi nu e nimeni, puteți sta unde vreți. Cabana e a voastră. Hai să-ți arăt.

M-a condus pe o scară abruptă, cu lemnul ros și moale sub pași.

— Baia e pe hol. Dacă vreți să vă spălați, cazanul ăsta are apă fierbinte tot timpul, dacă-l goliți, îl umpleți. Dacă vreți altceva, latrina e afară, deasupra prăpastiei, vă țineți bine de cabluri. Vă recomand să mergeți acum sau dimineață.

Mi-am înghițit un comentariu. Poate mi-aș fi dorit altceva, dar Maria părea ok. Prea ok. Clar mai fusese pe-aici de câteva ori și părea că asta ar fi trebuit să mă liniștească. Doar ea era singura mea grijă.

Am intrat în cameră și m-am repezit să unesc două paturi înguste, mișcare care a ridicat un nor de praf cu damf de frunze uscate, mucegai și bocanci de munte. Maria a râs și și-a deschis rucsacul.

Rucsacul ei.

Până atunci nu-l băgasem prea mult în seamă, dar mi-am dat seama că acolo era tot ce ne trebuia pentru supraviețuire. A scos un prosop mare, de plajă, l-a întins peste „baldachinul” meu improvizat și a zâmbit.

— Îl am tot timpul la mine. E fain locul ăsta, dar nu cred că schimbă lenjeria în fiecare sezon. Dar nu m-a omorât nicio noapte petrecută aici.

Pe mine însă... simțeam că mă va omorî puțin.

Îmi doream un duș, dar îmi doream și s-o tăvălesc așa, cu sarea muntelui pe piele, pe prosopul ei cafeniu, sub lumina stelelor din Munții Carpați.

Gândurile astea—mult spus gânduri, mai degrabă o panică surdă despre ce și mai ales cum o să fac mai departe—n-au avut timp să prindă contur. Maria m-a oprit magistral, fără să apuc măcar să-mi scot bocancii. Mi-a închis în gură toate întrebările, mi-a anulat toate nesiguranțele, cu un fel de foame care m-a amețit. Aproape că a sărit pe mine, flămândă, necontrolată, poate și beată, habar n-am, dar râdea, râdea dement în timp ce mă dezbrăca, în timp ce se dezbrăca și ea, un vârtej care m-a luat pe sus.

Și am lăsat-o. O secundă.

Apoi bărbatul din mine s-a trezit brusc, a preluat controlul, m-am urcat peste ea ca un puști disperat să arate că știe ce face. I-am simțit umezeala în palmă, pe piept, pe buze, m-am grăbit, am bifat două-trei săruturi ca un debutant care vrea să respecte toate regulile și m-am avântat. Prea repede. Prea victorios.

Și în câteva secunde s-a dus dracului tot.

M-am retras. Am molfăit un sân ca să câștig timp, m-am aprins iar, am încercat din nou. Iarăși nimic. Apoi încă o încercare. Dezastru.

Maria a rămas întinsă, calmă, încă fierbinte, încă dorindu-mă. Eu m-am așezat lângă ea, pe spate, în întunericul camerei, fără să zic nimic. Sau poate că am îngăimat vreo tâmpenie de genul:

— Cred că te doresc prea mult. Sau că am băut cam mult.

Ea a zâmbit.

— Nu-i nimic.

Și mi-a mângâiat fruntea, m-a tras aproape, m-a ținut strâns, lipită de mine. O simțeam—mă simțeam—totul funcționa perfect, creierul era în stare de alertă, îmi ajungea mirosul ei de pisică mare încinsă, pielea care ardea, coapsele care încă mă căutau instinctiv, doar „ăla mic” se încăpățâna să rămână în grevă generală.

A trecut un timp, poate câteva minute, poate o oră. Se lăsase liniște între noi, eu eram pe punctul de a adormi, doborât de ratările epice, de aerul tare, golit de orice urmă de energie.

Și atunci am simțit-o.

Întâi, ușor, timid. Mâinile ei. Mângâind lent, aproape nesigur, de parcă testa terenul. Apoi mai apăsat. Respirația i se apropiase de pieptul meu, de gât, de claviculă. Apoi a coborât lent, fără grabă. O șuviță de păr mi-a atins abdomenul, i-am simțit căldura, limba, buzele, energia aia care venea de undeva din râpele reci și întunecoase pe unde mă târâse toată ziua. Și-am simțit-o crescând din căldura ei. Întâi lent, apoi puternic, ca o tresărire electrică de la creștet până-n călcâie.

Maria a zâmbit, și-a lăsat părul să mi se reverse peste piept și s-a ridicat peste mine, sălbatică, umedă, încă dorindu-mă la fel de mult. Și de data asta am lăsat-o pe ea. Nu m-am grăbit, nu mi-am impus controlul, am stat și am primit.

M-a prins de mâini, și-a trecut limba peste degetele mele, unul câte unul, apoi a mușcat ușor și a început să râdă, apoi din nou limba, apoi din nou râsul ăla scurt și animalic, apoi:

— Hai!

A urlat-o. O dată. Apoi din nou.

— Hai!

Mi-a trebuit o secundă să mă prind, dar până atunci deja își arcuise spatele, deja mă strânsese cu coapsele într-un mod care n-a mai lăsat loc de interpretări. Am înțeles. Am prins-o de șolduri și mi-am afundat degetele acolo unde ea voia să le simtă. A gemut. Murdar. Apoi s-a întors cu spatele și s-a împins adânc în mine, m-a tras cu totul în viscerele ei și atunci a început să urle de-adevăratelea, cum nu mai auzisem pe nimeni urlând, cu ecouri peste munții ăia care, poate, ar fi vrut să doarmă liniștiți.

Apoi, când credeam că n-am unde să mai cobor, mi-a luat mâna și mi-a împins-o mai jos. Mai în spate.

Am înghițit în sec.

A împins iar. Am ascultat.

Atunci am tremurat. Am murit. Am înviat.

Și am rămas așa, încolăciți, lipiți, uzi, calzi, un singur trup.

Ne-am desprins încet, transfigurați, fără să spunem nimic. A râs scurt, aproape copilărește.

— E bine, a zis. O să fie și mai bine. Niciodată nu e perfect la început. Asta-i frumusețea. Să știi.

M-a strâns în brațe. Eu n-am zis nimic. Poate aș fi vrut să plâng. Dar la dracu’, asta mai lipsea.

Apoi s-a ridicat, goală, cu părul vraiște, și mi-a zis:

— Hai să ne spălăm.

Și am spălat-o cu o cană de tablă, cu apă din cazanul zincat de pe plită, în baia comună de pe etaj. Și acolo ne-am cunoscut cu adevărat. Nu în urletele din cameră, nu în transpirația noastră amestecată, ci în felul în care și-a întins mâinile sub apa călduță, în felul în care m-a lăsat să o curăț de tot ce fusese momentul ăla.

Mi-am amintit atunci de un film, ceva cu Catherine Deneuve, cu un ritual asemănător, undeva prin Saigon. Sau poate altundeva. Nici nu mai contează.

A doua zi am zburdat pe platoul Bucegilor ca niște mânji fericiți, îndrăgostiți. Spre după-amiază, când vedea că încep să obosesc, Maria mi-a aruncat o privire șugubeață.

— Hai, nu te mai chinui și azi, coborâm cu telecabina. Ultimul tren e pe la opt, avem timp să mâncăm ceva bun jos, în oraș.

Așa a început.

Și poate așa ar fi rămas multă vreme. Dar eu, cu nestatorniciile mele, am stricat de foarte multe ori jocul.

---

Ce trebuie să știți e că, ajunși în București, weekendul următor Maria era deja la mine.

Și într-o lună, fără pregătiri, fără nebunii, ne-am căsătorit.

Din prea multă dragoste. Sau poate dintr-un impuls care n-a avut nevoie de prea multe explicații.