Cronică subiectivă de echilibru erotic. Capitolul 5. Mai puțin sex. Mai mult curaj. Despre Natalia. Despre mine.

There’s someone in my head, but it’s not me. / The sun is the same in a relative way, but you’re older.

A venit momentul să vorbim despre Natalia – sau Nati, cum îi spunea Maria – care a îndrăgit-o din prima zi în care ne-am mutat în cartier, fără un motiv clar, dar cu o naturalețe care făcea inutilă orice explicație. Poate a fost un instinct, o formă de afecțiune maternă, deși între ele erau doar zece ani. Așa sunt unele prietenii: se nasc din nimic și par să fi existat dintotdeauna.

Locuiam ușă-n ușă, într-un bloc vechi, unde toată lumea știa pe toată lumea. Și totuși, nimeni nu părea să-și vorbească din plăcere– pensionari acri, majoritatea foști ofițeri de armată, ieșiți la pensie cu regrete și priviri grele, un soi de vigilență rămasă din alte vremuri. Și, printre ei, Nati, care rămăsese singură în apartamentul părinților ei, plecați pe lângă Buzău „pentru aer curat și agricultură” – o formulare atât de vagă încât puteai să-ți imaginezi orice: poate un solar de roșii, poate doar o casă cu o curte neîngrijită și un câine leneș întins la umbră.

Nati avea vreo douăzeci și cinci de ani atunci, o fetișcană minionă, șaten-roșcată, cu pistrui răzleți pe nas și o expresie ingenuă, dar parcă ușor forțată, ca și cum cineva o convinsese că seriozitatea îi va da mai multă greutate. Contrastul dintre această încercare și statura ei firavă – amintind de un cățeluș de pluș hrănit cu griș cu lapte – făcea efortul inutil. Dar cine eram eu să-i spun asta?

Cu mine, relația ei era una de politețe rigidă. Schimbam saluturi pe scara blocului așa cum faci când nu ai încotro, acele formule învățate de mic, rostite fără suflet. De multe ori treceam pe lângă ea fără să o observ, pierdut în gânduri, și atunci, ca să compensez, mă întorceam brusc și mormăiam un „bună” fără vlagă, mai mult de dragul regulii decât dintr-o intenție reală. Ea îmi răspundea la fel, cu o voce neutră, fără să adauge nimic.

O vedeam uneori după-amiaza, când venea la cafea și se retrăgea cu Maria în bucătărie, iar eu, fără vreun motiv real, deveneam brusc preocupat de conținutul frigiderului – o foame ciudată, suspectă, care apărea exact când chițăiala lor se intensifica. Răscoleam printre caserole fără vreun scop clar, doar ca să-mi fac simțită prezența, să mă asigur că nu treceam prea neobservat. Să marchez teritoriul, ca orice mascul cu prea mult timp liber.

Și totuși, au existat niște insule în acest ocean de indiferență. Nu un moment precis, nu o întâmplare anume, ci o senzație difuză – o căldură care începea să se adune într-un colț al camerei, fără să știi de unde vine. Poate era doar obișnuința privirilor, poate doar liniștea acelor după-amieze lungi, când aerul părea mai dens, mai greu, ca înaintea unei furtuni care nu se hotărăște să înceapă.

Au fost acele weekenduri când Maria pleca la părinți, iar eu rămâneam singur. Uneori din comoditate, alteori din dorința de a sta doar eu cu mine – ce binecuvântare să nu trebuiască să explic nimănui de ce dorm până la prânz, de ce dau muzica prea tare, de ce fumez pe balcon ore întregi, pierzând vremea între o țigară și o cafea.

Atunci o vedeam pe Nati, în colțul ei, citind, cufundată în liniștea balconului de vizavi. Uneori cred că simțea privirea mea. Își lăsa cartea în poală, închidea ochii și se prefăcea că doarme, dar era un somn studiat, un abandon voit, ca și cum ar fi vrut să fie văzută. Atunci mă retrăgeam în casă, dădeam muzica mai încet, așteptam câteva secunde – poate un minut – și reveneam pe balcon, privind-o altfel, cu ochii celui care începe să descopere o femeie în contururile familiare ale vecinei de palier.

Mă întrebam dacă și ea mă privea pe ascuns, dacă simțea prezența mea la fel cum eu o simțeam pe a ei. Dacă rămânea acolo din obișnuință sau dintr-un joc tăcut, ca și mine. Uneori mă imaginam ridicându-mă, spunând ceva – un pretext, o frază oarecare, orice ar fi putut rupe distanța dintre noi. Alteori îmi trecea prin minte să-i spun pe nume, pur și simplu, să văd dacă ar tresări, dacă și-ar mușca ușor buza, sau dacă limba i s-ar fi oprit din mișcare la colțul paharului înainte de ultima gură de ceai.

Dar nu spuneam nimic. Rămâneam acolo, fiecare pe partea lui de parapet, simțindu-ne fără să ne atingem, până aproape de miezul nopții, când de obicei eu cedam. Ori suna telefonul, ori îmi amorțea spatele, ori realitatea se infiltra brusc și toată poezia asta imaginată peste parapetul de beton se destrăma într-o tăcere obișnuită.

Și totuși, ceva rămânea. O urmă invizibilă a fiecărei seri în care ne ignoraserăm doar pe jumătate, ca o promisiune pe care niciunul nu îndrăznea să o rostească.

Devenise Nati, pe nesimțite, femeia cu care îmi împărțeam singurătatea, chiar dacă, în cazul meu, singuratatea era doar imaginară. Fără să-mi propun, fără să vreau măcar să înțeleg cum sau de ce, ajunsesem să simt că există cineva cu care, în acele ore lungi ale zilei, împărțeam ceva – poate tăcerile, poate o complicitate invizibilă, poate doar simplul fapt că eram amândoi acolo, fără să fi ales asta vreodată.

Trecuseră deja doi ani de când ne mutasem în blocul ăsta, iar relația noastră – dacă putea fi numită astfel – se transformase încet, aproape imperceptibil. Începuserăm să ne zâmbim. Saluturile nu mai erau doar convenții rostite în grabă pe scara blocului, ci se prelungeau uneori în zece minute de conversație despre ce făceam cu adevărat, despre cum ni se schimbaseră viețile între timp. Și, paradoxal, viețile noastre chiar se schimbaseră radical, parcă fiecare simțise nevoia să-și ia lumea în cap în același timp.

Nati renunțase la catedră, sătulă de salariul de mizerie, de copiii imbecili și de colegii rămași în secolul trecut, oameni blocați într-o inerție de care ea refuzase să facă parte. Se angajase la o corporație – era inteligentă, tenace, vorbea câteva limbi străine și avea un soi de ambiție liniștită, dar de neclintit. Hotărâtă să-și plătească din munca ei cele mai cool haine din Bucureștiul lui 2010, să se răsplătească pentru anii în care fusese o profă modestă cu fuste cuminți și pantofi comozi.

Eu, în schimb, mă îndepărtasem de tot ce construisem până atunci. Plictisit și aproape falimentar în imobiliare, găsisem un refugiu nou – fotografia. O pasiune veche, dar pe care niciodată nu avusesem curajul să o iau în serios, să mă arunc în ea fără să mă uit înapoi. Nu era o meserie carteziană, cu un traseu clar și previzibil; nu era ceva ce puteai explica la o cină cu familia, nu se putea măsura și cuantifica în exceluri. Avea nevoie de încredere, de un tip special de îndrăzneală pe care eu, dintotdeauna oscilant și îndoielnic, nu știusem unde să o găsesc.

Așa că, fără să ne propunem, întâlnirile noastre întâmplătoare – fie în fața blocului, fie pe scara întunecată – deveniseră din ce în ce mai lungi, mai intense, mai pline de sens decât cafelele ei cu Maria. Poate amândoi aveam nevoie să vorbim despre acele începuturi nesigure, despre noile teritorii pe care le exploram singuri, fără hărți. Poate că ea nu avea cui să-i povestească despre șefii ei sau despre lumea aceea rece și eficientă în care încerca să se adapteze – Maria, de altfel, era din același aluat corporatist, prea integrată în sistem ca să-i ofere empatie reală. Poate că eu aveam nevoie de o ancoră, de cineva care să-mi spună că nu era o prostie, că nu visam degeaba.

Maria nu putea fi refugiul meu. Lua totul în râs, își ascundea îngrijorarea în ironii, dar știam că privea cu teamă direcția pe care o luasem. Se căsătorise cu un inginer capabil să întrețină o familie, nu cu un artist rătăcit prin diverse faze.

Iar eu ajunsesem în faza în care biroul devenise studio foto, iar comportamentul meu era cel al unui om care nu mai avea nimic de pierdut. Toți banii strânși în anii de boom imobiliar se scurgeau metodic, cu o voluptate greu de explicat, în reamenajări de decor, aparate și lentile costisitoare, lumini, fundaluri, trepiede, vrafuri de cărți și cursuri online, unde numele unor fotografi erau rostite cu un aer grav, de parcă ar fi fost prietenii mei din copilărie.

Din când în când, plecam la workshopuri prin tot felul de locuri uitate de lume, nu doar ca să învăț cum să țin corect o cameră foto, ci și cum să-mi țin în frâu această obsesie nouă - fără să sfârșesc dormind pe o canapea de piele second-hand, în studioul meu cu lumină bună la prânz și chirie scandaloasă.

Mă fascinau oamenii – fețele lor, felul în care un zâmbet abia schițat ascundea lucruri pe care nici ei nu le înțelegeau pe deplin. Îmi plăcea să scormonesc după stări, după ezitări, după tresăriri pe care nici măcar posesorul lor nu le bănuia. Să prind exact acel moment în care cineva se lasă văzut, poate din greșeală, poate dintr-o nevoie pe care nici n-o conștientizează. Dacă n-aș fi avut această slăbiciune – voyeurism elevat artistic, ca să mă mint frumos – probabil că aș fi ajuns să fac peisaje, sau, mai rău, fotografie de produs. Și atunci mi-aș fi cheltuit toți banii fără măcar să mă fi bucurat de iluzia că fac ceva esențial.

Așa, în mod ironic, pasiunea asta a început să plătească facturile. Nu destul cât să mă simt vreodată stabil, dar suficient cât să nu trebuiască să-i cer Mariei bani de țigări – lucru care ar fi fost nu doar umilitor, dar și definitiv. Pentru că un bărbat poate să-și piardă direcția, poate să-și irosească banii, poate chiar să cadă în tot felul de obsesii ridicole, dar în ziua în care îi cere femeii lui bani pentru vicii, tot echilibrul se rupe. Din momentul ăla, ea nu te mai vede la fel, iar tu începi să simți că, oricum te-ai așeza, scaunul e întotdeauna un pic mai jos.

Era ceva aproape erotic în senzația asta de instabilitate, în iluzia că oricând totul s-ar fi putut destrăma – dar nu chiar. O plăcere stranie, o frică dulce, cum e cea pe care o ai când te sprijini prea mult pe spătar și simți că ai putea să cazi, dar poate că nu…

Și, desigur, totul se desfășura sub umbrela unui secret bine păstrat – sau, mai degrabă, a unei amânări disperate a inevitabilului. Economiile se topeau încet, fără știrea nevestei, cumpărându-mi nu doar timp, ci și iluzia că încă dețin controlul. În teorie, era o investiție în viitor. În realitate, era o cursă între speranță și matematică, în care știam deja cine va pierde.

Și totuși, mă amăgeam că, undeva, la capătul acestui drum precar, mă aștepta ceva - o revelație, o eliberare, poate chiar o nouă piele în care să mă simt altfel, mai viu. Uneori, în serile în care stăteam singur în studio, cu luminile difuze și camera încălzită de mirosul de cafea, de fum și de propria mea nerăbdare, îmi imaginam că sunt pe punctul de a descoperi ceva - nu doar o imagine perfectă, ci un adevăr despre mine, despre dorințele mele, despre ce-mi lipsea cu adevărat.

Poate o femeie necunoscută avea să intre într-o zi pe ușă, fără să știe nici ea ce caută, și urma să se lase privită exact așa cum îmi doream - fără teamă, fără grabă, fără acel strat de convenție care face ca totul să pară regizat. O tresărire reală, un gest suspendat, o secundă în care aerul din cameră se schimbă.

Apoi realitatea se infiltra pe sub ușă, ca un frig neanunțat.

Doar o chestiune de luni, poate chiar săptămâni, până când calculele mele optimiste aveau să se destrame, iar eu, în loc de revelație, mă trezeam doar cu un cont gol și cu aceleași întrebări, răsucite la infinit.

---

Dar ajunge cu introspecția. Mai bine vorbesc despre mine așa cum s-au întâmplat lucrurile, fără prea multe ocolișuri. Deși, trebuie să recunosc, încep să scriu mai cu plăcere despre viață decât despre sex—un semn clar de bătrânețe.

---

Era intr-o sâmbătă dimineață, prin mai, și-ncepuse deja să fie cald. Beam cafeaua cu Maria pe balcon, iar mintea mea forfotea de căutări și explicații. Trebuia să-i spun că, în weekendul următor, mă înscrisesem la un workshop de fotografie de portret și nud, cu un mare maestru internațional. Firește, pentru evoluția mea ca fotograf, era un pas esențial.

Viziunea lui, prezentarea sofisticată, toate promiteau mai mult decât o sesiune libidinoasă de nuduri – mai degrabă un studiu despre condiția femeii, despre condiția umană, despre ce trebuie să reușești să surprinzi într-o imagine și nu se vede cu nicio lentilă, ci doar cu o teribilă capacitate de a te pune în pielea subiectului.

Îmi plăcea ideea asta. Mă atrăgea. Nu doar ca fotograf, ci într-un fel mai adânc, mai visceral.

„Fotografia,” spunea el, „nu este despre a privi. Este despre a dispărea.”

Nu despre a captura un chip, ci despre a te lăsa absorbit în el. În fiecare portret reușit, fotograful se dizolvă, ca și cum ar lăsa în urmă propria piele și s-ar scurge în celălalt, preluându-i felul de a respira, de a ezita, de a se ascunde.

„Dacă faci fotografia corect,” continua, „nu vei mai ști unde începi tu și unde începe cel pe care-l fotografiezi.”

Nu era vorba despre compoziție perfectă sau despre lumina ideală, ci despre punctul în care îți schimbi starea de agregare - momentul în care privirea din spatele camerei și cea din fața ei se recunosc. O fracțiune de secundă în care barierele dispar, iar fotograful rămâne acolo, suspendat, prins într-un dans de oglinzi.

„În fiecare chip pe care îl surprinzi există o fărâmă din tine,” spunea. „În fiecare umbră, o frică personală. În fiecare zâmbet, o ezitare pe care ai trăit-o și tu. Dacă n-ai curajul să te vezi în celălalt, colecționează timbre. Fotografia este pentru îndrăzneți. Sau poate pentru nebuni.”

Citeam prezentarea fără să știu dacă mă atrăgea sau mă îngrozea.

Nu mai era vorba doar despre tehnică, despre obiective, despre teoria luminii. Era despre a te pune în joc, despre a lăsa camera să te dezbrace înainte să dezbrace subiectul.

Alchimie.

Încă aveam reflexul prostesc de a mima o căsnicie consensuală, iar gândul că Maria ar putea privi dorința mea cu suspiciune mă incomoda. Mai ales că, pentru o idee, aruncam o grămadă de bani din bugetul familiei.

Așa că, fără să-mi dau seama, m-am trezit spunând:

— Nu vrei să vii cu mine? am spus, aproape fără să gândesc.

Maria s-a înecat cu cafeaua. A râs scurt, apoi m-a privit lung, cu ochii ușor întredeschiși, ca și cum încerca să vadă prin mine.

Și-a trecut limba peste buza de jos, lent, prelungind momentul.

— Du-te, știi tu mai bine, a zis. Dacă te-a prins așa de tare treaba asta cu fotografia, sigur o să-ți iasă. Ție mereu îți iese.

Oare doar mi s-a părut sau chiar accentuase puțin „îți iese”?

A făcut o pauză. Și-a lăsat capul pe spate, expunându-și gâtul, și a întins leneș un picior sub masă, aproape atingându-l pe al meu. O mișcare atât de naturală încât nu mi-am dat seama dacă era intenționată sau doar o întâmplare.

— Și-am și multă, multă treabă, a continuat, fără să mă mai privească. Bine că pleci. Am trei zile să întorc casa cu fundu-n sus. De mult voiam să fac curățenie generală și n-am chef să mă împiedic de tine.

Cuvintele ei păreau inofensive, dar ascundeau ceva. Ca o fotografie în care totul pare perfect echilibrat, dar simți că undeva, într-un colț, ceva nu se potrivește.

M-am ridicat, m-am dus la bucătărie să-mi mai torn cafea, dar pe drum mi-am simțit pielea ciudat de sensibilă, ca și cum atingerea accidentală a Mariei sub masă fusese ceva mai mult decât atât.

Ne-am topit gândurile într-un mic dejun lung și leneș, iar spre seară, din senin, o aud:

— Gata, am soluție pentru tine. Pentru weekendul cu nuduri, zic.

A râs scurt, ciudat. Și-a trecut un deget prin părul prins neglijent și, pentru o secundă, m-a privit altfel.

— Nu vrei să mergi cu Nati?

Mi s-a tăiat respirația pentru o clipă.

— O tot aud de ceva vreme spunând că o interesează fotografia. Își mai spală și ea mintea de căcaturile de la corporație... Și mai e ceva. E foarte singură, Pavel. Poate își găsește și ea, pe-acolo, printre ciudații ăia ai tăi, un băiat. M-a omorât cu singurătatea asta a ei.

A tras un fum din țigară și mi-a aruncat o privire pe sub gene.

— Ce zici? îi zic. O iei? O convingi tu? Că tu, dacă te-apuci să vorbești despre asta, poți convinge pe oricine.

Am înlemnit.

Adică nevastă-mea mă trimitea în weekend cu Natalia pentru că era îngrijorată de singurătatea prietenei ei? Sau poate se gândea că mă trimite cu un gardian?

Maria și-a aruncat țigara și s-a ridicat, scuturându-și umerii de parcă se scutura de mine.

Mi-am întors privirea spre balcon. Soarele trecuse dincolo de acoperișuri, lăsând în urmă doar contururi și umbre lungi pe pereți.

În capul meu, un vers din Pink Floyd s-a insinuat încet, ca o undă care crește și te cuprinde fără să-ți dai seama:

"And then one day you find / Ten years have got behind you / No one told you when to run / You missed the starting gun..."

Mi-am trecut degetele peste marginea ceștii reci și am înțeles că deja pornisem. Nu mai era cale de întoarcere. Era stilul meu să mă arunc în gol și, apoi, disperat, să caut plasa de siguranță.

Aveam ocazia să performez.

Plecam în weekend cu prietena nevestei mele. Tânără, frumoasă, singură și, foarte probabil, extrem de nefericită.