Cronică subiectivă de echilibru erotic. Capitolul 6. Continuarea firească a Capitolului 5. Dragoste.
And if I show you my dark side / Will you still hold me tonight?
Am plecat vineri dimineața, devreme, înainte ca orașul să se trezească. Aerul era limpede și străzile aveau încă acea demnitate tăcută a începutului de zi, când gropile nu dor așa tare și claxoanele n-au apucat încă să strice liniștea.
Nati m-a așteptat jos, cu un rucsac mic și o cafea mare. Părea într-o dispoziție de excursie cu clasa a zecea, nu de workshop despre condiția umană prin nud artistic. Dar, onest vorbind, nici în capul meu nu era vreo diferență majoră…
— Tu pui muzica, i-am zis, întinzându-i telefonul conectat la Bluetooth, conștient că nu știu să conduc și să aleg piese în același timp fără să mor pe drum.
A râs scurt, cu acel râs rotund și fără greutate pe care-l avea doar când era cu adevărat relaxată. A ales muzica – un mix de punk britanic, The Clash și Marilyn Manson – muzică de condus cu dinții strânși, nu de plutit pe nori. Fix ce trebuie ca să compenseze frânele mele luate prea târziu.
Eu conduceam cu acel soi de încredere mimată pe care o ai când știi că nu te pricepi, dar speri ca restul să n-o observe. Sau, mai realist, să te placă oricum. Natalia nu spunea nimic despre cum luam curbele – prea larg, prea lent, prea... indecis. Nu râdea, nu se încorda, nu făcea glume cu "șoferul de duminică". Doar stătea cu picioarele strânse sub ea, cu capul sprijinit de geam și privirea dusă undeva între pădure și piesă. Faptul că nu comenta m-a apropiat de ea mai mult decât ar fi făcut-o orice conversație.
Era liniștea aceea rară, care nu înseamnă absență, ci prezență completă.
Din când în când, o priveam cu coada ochiului. Nu insistent, nu cu intenție clară – mai degrabă cu acea curiozitate a omului care simte că între doi oameni e ceva în aer, dar nu vrea să grăbească reacția chimică. Parfumul ei, un amestec de migdale amare și ceva floral, se infiltrase deja în tapițerie. Mașina mea, altfel anostă, începea să miroasă a drumuri… posibile.
Ajunși la Sinaia, am fost întâmpinați de o vilă cu aer de tabără de creație pentru adulți cu crize artistice. Peste tot, miros de cafea instant, lemn vechi și anxietate creativă. Ne-am lăsat bagajele la recepție – camerele nu erau încă gata – am făcut o scurtă recunoaștere a împrejurimilor și am fost invitați la primul modul teoretic.
A apărut și el – Marele Fotograf – guru-ul. Om cu păr alb, îmbrăcat monocrom, vorbind rar și apăsat, de parcă fiecare cuvânt conținea un adevăr esențial despre condiția umană. Avea acel soi de carismă tăcută, de om care a văzut prea multă piele și prea puțină sinceritate în viață.
Povestea despre nud ca despre o religie fără altar: nu fotografiezi trupul, ci vibrația lui. Nu surprinzi conturul, ci spațiul dintre gesturi. Cuvinte mari. Lumea asculta cu o solemnitate aproape comică.
Și atunci a venit A. Nu era în fruntea sălii, nu părea vreo organizatoare, dar avea ceva ce-ți spunea că toți aveau să-și amintească de ea. Tânără, părul scurt și ochelari rotunzi, voce clară și privire care pătrundea – nu seducătoare, ci exactă.
A început să pună întrebări. Nu ca să se afirme, ci pentru că voia să afle. Îl provoca pe Marele Fotograf, îl întorcea pe toate părțile, ca un copil care strică o jucărie doar ca să înțeleagă cum funcționează. Și el nu părea deranjat – din contră, i se aprindeau ochii. Era ca și cum, în sfârșit, cineva știa despre ce e vorba.
A vorbit despre fotografia nud ca formă de autodezvăluire – nu a corpului, ci a privitorului. Despre curajul de a fi privit nu cu ochii, ci cu toate fricile. Iar când spunea toate astea, părea că le-a trăit deja.
Eu eram vrăjit. Natalia, la un moment dat, mi-a atins brațul și mi-a șoptit ceva, dar am încuviințat absent, fără să înțeleg ce zice. Nu mai auzeam decât vocea lui A., frazând idei cu lejeritatea unui maestru, dar cu entuziasmul cuiva care încă se caută. Fascinantă combinație.
Marele Fotograf a anunțat, zâmbind cu complicitate:
— Înainte să ne retragem, am pregătit o scurtă sesiune practică. Nimic tehnic. Un exercițiu de prezență. Un portret nud – dar nu oricum. Nu fotografiați corpul. Fotografiem adevărul. Privirea. Conștiința. Nudul este, până la urmă, portretul perfect.
Lumea a început să foiască ușor. Cine e modelul?
A. s-a ridicat. Calm. Fără explicații. S-a dezbrăcat, lent, ca și cum făcea parte dintr-un ritual interior, nu dintr-un show. Apoi s-a așezat pe un scaun, în mijlocul camerei.
Asta era revelația serii.
Fata care întrebase, care provocase, care ne pusese la colț cu teoria – era și modelul. Își asumase ambele roluri: ochiul și obiectul. Privirea și expunerea. Și totul, fără urmă de vulnerabilitate ostentativă sau de vanitate.
Un moment de liniște. Apoi, clămpănit de declanșatoare.
Eu? Eram acolo. Fizic. Cu camera în mâini. Dar m-am pierdut în nurii modelului, cu o rapiditate care a eclipsat tot – inclusiv profunzimea actului artistic de care voiam să mă agăț. Nu știu ce am fotografiat, dar știu sigur că, pentru câteva zeci de minute, Nati a dispărut complet din peisajul meu interior.
Spre final, după sesiunea cu A. și câteva conversații pseudo-intelectuale care mi s-au părut mai profunde decât erau în realitate – probabil din cauza luminii calde și a vinului bun – ne-am retras spre camere.
Am făcut o tentativă timidă, aproape ridicolă, de a cere două camere. Natalia a ridicat o sprânceană și mi-a zâmbit scurt, aproape batjocoritor, dar fără răutate.
— Stai liniștit, Pavel, ești safe cu mine. Nici nu mă omori, nici nu mă dorești. Doar sforăi un pic, probabil.
Am râs și eu, dar cu acel râs sec al omului care nu are, de fapt, niciun argument solid pentru ce tocmai a cerut. Am intrat amândoi în cameră. Două paturi. Doi metri între ele. Un spațiu perfect de ignorare reciprocă, dacă ai puțină voință.
Ea s-a dus la duș. Eu m-am trântit pe patul meu, am scos telefonul, am scrolat prin poze și n-am înțeles nimic. Ochii mi se închideau, capul îmi vâjâia, iar în stomac aveam un soi de amestec între orgoliu și foame. Am adormit fără să spun noapte bună, fără să știu dacă ea ieșise din baie sau nu.
Am dormit adânc. Prea adânc pentru cineva care voia să pară atent.
M-am trezit devreme. Dormisem tun, cu o inconștiență de care mi-e rușine acum – buștean, cum se spune, fără vise, fără tresăriri, fără măcar să-mi dau seama când ieșise Nati de la duș, dacă ieșise.
Natalia dormea încă. Trăgea aer adânc, liniștit, cu părul întins pe pernă ca o promisiune că viața are, totuși, un sens, dacă știi să-l aștepți.
M-am mișcat încet, ca un om care nu voia să grăbească clipa în care ar fi trebuit să se uite în ochii cuiva căruia nu-i spusese noapte bună.
M-am pus la laptop. Am deschis imaginile de aseară, le-am privit pe rând, cu ochi de călău. Nimic nu mă mulțumea. Toate păreau compoziții reușite pentru un portofoliu de student ambițios – fără greșeli, dar fără suflet. Nimic din intensitatea serii nu rămăsese acolo. Era ca și cum mă uitam la cineva care încercase să pozeze în artist și reușise doar să surprindă contururi.
Am înțeles brusc că fotografiasem cu intenția de a impresiona. Că nu am ascultat. Nici pe ea, nici pe mine. Și mai ales – că, în timp ce jucam acest rol al artistului, o ignorasem complet pe singura ființă care fusese cu adevărat cu mine în tot haosul ăsta.
Natalia s-a trezit târziu, cu ochii puțin umflați de somn și vocea groasă, caldă, frumoasă. A trecut pe lângă mine fără reproș, a zâmbit vag, apoi a ieșit din cameră fără să spună nimic. Nici n-a întrebat dacă dormisem bine. Probabil știa răspunsul.
S-a întors după vreo zece minute cu două cafele și o farfurie improvizată – biscuiți, ceva brânză și o banană.
— Mic dejun de urgență, a zis. Dacă vrei să mori de foame artistică, fă-o cu eleganță.
Mi-a lăsat cafeaua lângă laptop și s-a așezat pe patul ei, încrucișând picioarele sub ea, într-o poziție care părea o combinație de meditație și supraviețuire.
— Vrei să vezi ce-am făcut aseară? m-a întrebat cu un ton neutru, dar fără răutate.
Am încuviințat din cap. A deschis laptopul ei. Mi-a arătat.
Și am simțit ceva asemănător cu un pumn în stomac.
Ce a urmat n-a fost doar o serie de imagini. A fost o demonstrație de coerență, de curaj, de viziune. În fiecare cadru cu A. exista o ezitare elegantă, o tensiune neexplicată, dar simțită. Lumina cădea pe corp nu ca să-l expună, ci ca să-l pună în dialog cu spațiul. Mișcările erau nespectaculoase, dar dense. Intime, dar fără insinuare. Nu era nicio urmă de vulgaritate. Nici măcar de seducție.
Era fotografie. Adevărată. Asumată.
A. era surprinsă cu ochii închiși, cu mâinile într-un gest suspendat, cu o tristețe calmă pe buze. O tristețe pe care n-o observasem deloc, în toată admirația mea tâmpă de aseară.
— Cum... cum ai prins asta? am întrebat, încercând să nu par prea bătut.
— Nu știu, a zis. Cred că n-am încercat s-o fac frumoasă. Doar s-o văd.
M-a privit apoi direct, nu cu superioritate, ci cu un soi de compasiune care doare mai tare decât orice critică.
— E ușor să te pierzi în ce proiectezi pe alții, Pavel. Dar poate ar fi mai interesant să vezi ce rămâne când nu mai vrei nimic de la ei.
Am dat din cap, am băut din cafea și am simțit că mă ustură stomacul. Nu de la lichidul fierbinte. De la adevăr.
A urmat o zi altfel. Ne-am dus la atelierul de editare, iar acolo ea a început să lucreze cu mine, cu răbdare, dar și cu un soi de autoritate calmă. Mi-a ales cadrele care meritau salvate. Mi-a explicat ce înseamnă tensiunea într-o fotografie, de ce trebuie să lași spațiu pentru privitor, de ce nu ești tu în centrul creației, ci întâlnirea dintre tine și celălalt.
Mi-a arătat lucrări – Saudek, Araki, Francesca Woodman, Nobuyoshi Araki, Anders Petersen – și le-a comparat fără patos, cu o claritate de chirurg și sensibilitate de poet urban.
M-a pus la colț, dar cu un zâmbet.
— Nu ești un fotograf prost, Pavel. Ești doar un bărbat care vrea prea repede să fie văzut ca artist.
M-am simțit expus. Dar, în același timp, recunoscător.
Pentru prima oară de când mă apucasem de fotografie, am simțit că respir aer curat. Nu ambiție, nu frustrare, nu comparație. Ci o viziune. O direcție. O formă de liniște.
Și Nati era acolo. Nu doar ca prietenă. Nu doar ca femeie. Ci ca cineva care mă ținea, fără să mă țină. Ca o mână pe ceafă care nu te apasă, dar te face să-ți amintești cine ești.
În acea seară, am ieșit afară, pe balconul vilei, și am fumat în tăcere. Nu voiam să mă gândesc la ce pierdusem. Doar să-mi dau o șansă să văd ce aveam.
Nati a ieșit după mine și a spus, cu voce scăzută:
— Am făcut bine că am venit cu tine. Nu pentru tine. Pentru mine.
Și atunci am știut că începe altceva. Nu o poveste de dragoste. Nu o aventură. Ceva mai rar: un parteneriat tăcut, ca o alianță între doi oameni care știu că arta nu e un dans erotic, ci un act de supraviețuire estetică.
Pentru prima dată, eram împreună pe același balcon. Nu era nevoie s-o privesc pe furiș, să-mi fac scenarii despre cum ar fi să. Eram împreună, în aceeași cameră, într-un fel de vacanță, cu o noapte lungă în față, după două zile care scoseseră din noi – din mine, mai ales – tot ce putea fi mai dificil, aș îndrăzni să spun chiar dezgustător. Și totuși, asta nu ne îndepărtase. Din contră. Construise ceva temeinic între noi, care avea legătură cu fibra cea mai intimă a oamenilor. Încrederea.
Văzuse, vorba lui Waters, fața cea mai urâtă a mea – și-mi era tot aproape.
Nu asta tot căutăm toți?
And if I show you my dark side / Will you still hold me tonight?
Am intrat în cameră. Ne-am așezat cuminți pe paturile noastre – aceleași, cu cei doi metri între ele. De data asta, distanța nu mai părea de apărare. Părea un fel de alegere, care spunea: te văd, nu te vânez. Nici nu m-am gândit vreodată să te am, dar aș vrea, al dracului de mult, să fim.
Am stins lumina. A trecut, probabil, o oră. Sau o eternitate. Timpul are această minunată calitate: de a fi relativ sub presiunea dorințelor noastre.
Niciunul nu dormea, aproape că nu respiram. Nu ne foiam. În tăcerea aceea densă era o tensiune care, captată de niște inteligențe din viitor, ar fi putut fi măsurată în megawați.
Nu știu cine a vorbit primul. Poate eu, poate ea. Ceva despre fotografie. Despre cât de greu e să vezi cu adevărat. Despre cum uneori te descoperi doar în ce-ți scapă printre degete.
Apoi, o pauză. Lungă. Frumoasă. Și probabil, în secundele alea, m-am îndrăgostit iremediabil.
Să nu luați această declarație ca pe ceva melodramatic. Mi s-a mai întâmplat, în anii care au urmat, de câteva zeci de ori.
M-am ridicat, m-am așezat pe marginea patului, am aprins veioza și i-am spus, ca o scuză stângace:
— Nu pot să adorm. Au fost prea multe azi. Cred că o să citesc puțin. Te deranjează lumina?
Ea m-a privit. Nu a spus nimic. A zâmbit într-un fel pe care n-am știut cum să-l numesc atunci. Înțeleaptă? Poate. Blândă? Sigur.
A tras ușor de pilota cu care era învelită, ca și cum mi-ar fi dat voie.
— Cum ți-e mai bine. Sau poți veni lângă mine. Poate adormim mai repede așa.
Ca și cum mi-ar fi propus un alt traseu în drum spre casă. Sau o linguriță de miere în ceai. Calma, liniștită, puternică, aproape plictisită – dar de plictiseala aceea dulce, pe care doar doi oameni care se cunosc și se acceptă cu totul o pot înțelege.
N-ar fi potrivit să insist asupra faptului că mi-a pierit instantaneu cheful de lectură.
Ne-am apropiat natural, în patul acela îngust. A venit spre mine. Nu cu foame, nici cu vreo tehnică sofisticată. N-a fost dans. N-a fost un ritual. A fost ceva ce nici azi nu știu cum să numesc. Nu era despre ea. Și poate nici despre mine. Era despre noi, în forma brută, fără cuvinte, fără trecut, fără planuri.
O dăruire cum nu mai trăisem. Și m-a prins, m-a așezat, cu palmele, cu ochii, cu gura. Nu era tremur de poftă, dar nici căutare. Și am simțit că nu făcea ceva ca să-mi placă, ci pentru că așa îi venea, așa simțea. Și tocmai de-aia mi s-a părut că n-am să mai scap. Că o să murim acolo, amândoi, în liniștea aia spartă de respirații care n-aveau nicio rușine.
Trupul ei… era acolo. Fără pudră, fără ascunzișuri, fără post-producție. Curat. Cald. Roz.
Iertați-mi această sinceritate: m-a fermecat. Da, roz – dar nu rozul ăla de reviste lucioase, ci rozul viu, real, care nu se dădea drept altceva. Doar era. Și parcă mi-a spus: poftim, dacă vrei, ia. Dar nu mă lua. Nu te agăța. N-o transforma în trofeu. N-o scrie în vreo poezie de mahala.
Și n-am luat. Doar am fost acolo.
Până când n-a mai fost niciun eu cu ea, ci doar energie – între, dinspre, înspre.
Și dacă mă întrebi acum ce a fost, o să-ți spun: o femeie care, fără să știe, m-a învățat cum e să fii primit.
Nu iubit. Nu dorit. Primit.
Niciun moment n-am simțit că dețin ceva. Mai degrabă că mi s-a dat. Și nu pentru totdeauna, ci pentru noaptea aia. Ca o închiriere intimă, în care cineva îți spune: uite, îți dau bucata asta din mine, dar ai grijă. E reală.
Apoi n-am vorbit. Ne-am ținut unul pe celălalt. Nu strâns. Doar atât cât să știm că mai suntem.
Și am adormit în sfârșit împăcat.
Nu cu viața. Cu mine.
Ne-am trezit în zori. Plini de energie. Ca doi oameni care fuseseră împrăștiați și s-au adunat din nou, bucățică cu bucățică.
Ne-am împiedicat unul de altul la baie, în cel mai firesc mod cu putință – ea pe toaletă, eu cu periuța de dinți în gură, frecându-mă de chiuvetă ca într-o garsonieră confort doi închiriată la comun.
Era ceva acolo, în dimineața aceea, care semăna cu viața pe care o văzusem doar din afară. Nu iubire. Nu promisiuni. Ci acea liniște caldă care apare când două corpuri au înțeles ceva mai adânc decât dorința. Fără rușine. Fără pudori. Am ieșit din baie râzând – ea cu prosopul pe cap, eu cu tricoul pus invers.
Făceam echipă.
Fără să ne propunem.
Pe drum spre București, am vorbit mult. Despre oameni. Despre nevoia de a fi văzut. Despre cât de greu e să găsești pe cineva care nu cere definiții, ci doar adevăr.
La marginea orașului, la un semafor, ne-am privit.
— Suntem ceva? am întrebat.
— Suntem... cât ne trebuie să fim, a zis.
Am râs amândoi. Nu era nici pact, nici promisiune.
Era un angajament lucid, frumos, imperfect.
Și, pentru prima dată, nu m-a speriat perspectiva unei iubiri.
Superb, mi-ai trezit apetitul pentru scris. Pe când continuarea?
Tare! Si dorit, si primit, sau ce face scrisul din om:)! Sau din crunta realitate:)!