Febra. Exercițiu de lirică erotică, înduioșător pentru fete, scandalos pentru mamele lor.

Poveste naivă despre oameni, dragoste, mizerie și Dumnezeu, înghesuiți inconștient acolo unde nu-și au locul.

1. Povestea

Plouase toată ziua, iar noi, ca două fiare besmetice și fără adăpost, rătăceam de ore prin orașul năclăit de apă, automobile și oameni obosiți de primăvara aceea care nu mai începea. Așa e martie în București — o lună care ar trebui pusă între paranteze, ca etajul 13 în clădirile de birouri.

Ne mișcam pe străzi fără să vorbim, fără să ne atingem, cu furia aia surdă a unor oameni care ar fi trebuit să se certe, dar n-au mai avut forță. Niciun „hai să vorbim”, niciun „unde să mergem?”, doar ploaie și tăcere și electricitatea aia murdară care se adună între doi oameni când știu exact ce urmează să se întâmple.

Ea s-a oprit prima. S-a întors spre mine, cu ochii grei, tăioși. Femeile, în astfel de momente, își mușcă buza de jos, ca un suprem semnal al compromisului. Ea a ales să mă privească.

— Ce facem?

N-am răspuns. Și nici n-a așteptat. S-a lipit de mine, docilă, cuminte, supusă. Îi simțeam pielea rece și respirația caldă. Pace. Război. Totuna. Apoi mi-a prins palma și și-a împins-o între coapse. Prin rochia udă, prin nimicul care ne mai ținea la distanță. Fierbinte și zvâcnind sub degete. Din momentul ăla, n-am mai fost om. Eram doar ceva care trăgea aer în piept și-o dorea.

Fără preludiu, fără cochetărie, fără dulcegării. Doar nevoie.

Am împins-o într-un gang, ea s-a lipit de zid, și-a arcuit spatele. Părul ud i se lipea de față, de gât. Mi-a tras cămașa, a tras și mai tare când am mușcat-o ca un apucat de obraz. A râs, scurt, pentru că îi plăcea să mă simtă disperat și nesigur. Un joc murdar. Fără câștigător. Două animale care se sfâșie până nu mai rămâne nimic. Mi-a înfipt unghiile în ceafă și m-a privit de jos, tăios, ca și cum în momentul ăla mă năștea din nou, mă sculpta în altceva.

— Hai, fă-mă să simt ceva.

Nicio mângâiere, doar pumni de carne și respirații furate. Am ridicat-o pe zid, mi-am afundat gura în gâtul ei, am mușcat, a gemut. O fi fost durere? O fi fost plăcere? Corpul ei tremura în mâinile mele, se strângea și se deschidea, mușca, împingea, lovea, cerea.

— Așa, mă. Așa.

Sunetele ieșeau din ea sacadat, ca niște rugăciuni frânte. Își arcuia spatele, își încleșta pumnii în părul meu, își înfigea genunchii în șoldurile mele, ca și cum voia să mă zdrobească în ea, să mă sfărâme, să mă devoreze. Era murdar. Era sfânt. Era carne și era Dumnezeu.

Iar eu? Eu nu mai eram nimic. Eram doar un bărbat ars de febră, un trup pierdut într-un alt trup, un fulger care lovea într-un oraș ud și fără somn. Când s-a încordat, când și-a lăsat capul pe spate cu un sunet care nu mai era nici măcar uman, ci ceva primitiv, ceva care venea dintr-o altă lume, am știut că în momentul acela eram amândoi orfani de noi înșine. A rămas lipită de zid câteva secunde, ca și cum își amintea cum să respire. Apoi mi-a ridicat bărbia cu degetul și mi-a șoptit, răgușit, aproape blând:

— O să ții minte seara asta.

Și am știut că o să-mi amintesc.

Ca o rană. Ca o foame care nu trece niciodată. Ca o fantomă care mă va locui până la moarte.

2. Spectatorul întâmplator

Fusese o seară proastă, o seară dintr-acelea care te fac să vrei să te arunci într-un taxi, să te bagi în pat cu machiajul încă pe față și să-ți juri că n-o să mai speri niciodată la nimic, pentru că speranța e un lux rezervat altora, nu ție, nu după ce ai stat ca o proastă într-un bar, cu paharul de gin topindu-se între degete, în timp ce el, bărbatul care părea să vrea ceva de la tine, nu s-a mai obosit să apară, iar tu ai rămas acolo, de parcă ai fi fost un obiect de mobilier, o masă, un scaun, un element decorativ în peisajul unei seri ratate.

Mergi pe străzi fără să vezi, cu picioarele amorțite, cu rochia prea subțire pentru martie și frigul lui umed, și atunci îi vezi, nu vrei să vezi, dar îi vezi, acolo, în gangul acela strâmt unde oamenii nu se ascund ca să nu fie văzuți, ci pentru că n-au timp să ajungă mai departe, îi vezi cum se sfâșie unul pe altul, cum trupurile lor se lipesc ca niște fiare care s-au găsit în sfârșit, îi vezi cum își fură respirația, cum își apucă pielea, cum se devorează, și vrei să întorci privirea, chiar vrei, dar nu poți, ceva în tine refuză să plece, ceva în tine rămâne acolo, încordat, înfipt, și atunci înțelegi, o, Doamne, înțelegi că femeia aia, femeia aia nu e mai frumoasă ca tine, nu e mai atrăgătoare, nu e nimic din ce nu ai fi putut fi și tu, doar că ea știe ceva ce tu nu știi, ceva ce tu n-ai trăit, ceva ce tu n-ai îndrăznit, și te uiți la ea, și te întrebi dacă ai fi putut fi acolo, dacă vreodată ai fi putut să fii tu aceea care își dă capul pe spate și geme fără rușine, și nu știi, nu ai de unde să știi, dar ceva în tine spune că nu, că nu ai fost niciodată așa, că ți-a fost frică, că ți-e frică și acum, și totuși, totuși mâna ta a alunecat fără să vrei, s-a prins de perete, s-a încleștat acolo, iar între coapse ți se întinde ceva ce nu poți numi, ceva ce n-ai voie să numești, și vrei să pleci, trebuie să pleci, dar rămâi.

3. Iubitul întârziat

Nu-i vina mea. O, nu, nu-i vina mea, dar ce mai contează? Am tras dreapta prea târziu, un idiot mi-a frânat brusc în față. Accident. Nimic grav. O zgârietură pe arcadă, haina pătată cu sânge, pulsul un pic prea ridicat, dar viu. M-am uitat în oglindă: aș fi speriat mai degrabă decât atras pe cineva în starea asta, dar la dracu’, măcar să mă prezint.

Am alergat spre bar. Ca un câine disperat, cum altfel? Convins că o să mă vadă intrând, că o să ridice sprânceana, că o să mă certe, că o să mă ierte, că o să-mi atingă mâna pe masă. Nu era.

Chelnerul m-a privit cu dispreț. Genul ăla de dispreț pe care doar un chelner ți-l poate arunca când ai lăsat o femeie să-și bea singură paharul. A stat un pic, apoi a plecat, a zis el, ridicând din umeri. Nu ești primul. Nici ultimul.

M-am dus după ea, evident. Ce altceva? N-aveam un plan, doar mersul înainte, care, uneori, e singura formă de gândire pe care o mai ai la dispoziție.

Și atunci i-am auzit.

O mișcare rapidă, aproape animalică, pe lângă un gang. Sunet de carne pe carne, de haine trase la o parte, de respirație tăiată. Am tras aer pe nas. N-ar fi trebuit să mă uit. Dar m-am uitat.

El. Ea. Zidul. O rochie ridicată peste coapse, o gură larg deschisă, un ritm care nu putea fi confundat.

Ar fi trebuit să plec. Să mă fac că nu văd. Dar apoi am văzut-o. Nu pe femeia din brațele lui. Pe cealaltă. Pe-a mea.

Stătea acolo, la câțiva pași, între lumină și umbră. Umerii goi, parfumul ei scump risipit în aerul greu de ploaie. O mână prinsă pe brațul celălalt, postura unei femei care ar fi putut părea defensivă, dacă nu i-aș fi văzut privirea.

O, privirea aia.

Ochii mari, fixați asupra lor, gura întredeschisă, respirația suspendată, ca și cum trupul ei se dezlipise de mintea ei și se dusese acolo, printre ei. Mi s-a strâns stomacul într-un fel pe care n-aș fi știut să-l explic nici dacă aș fi fost mai inteligent. Dacă aș fi fost mai inteligent, poate că aș fi plecat. Dacă aș fi fost un om mai bun, poate că n-aș fi simțit ceea ce am simțit.

Dar n-am plecat.

Am rămas acolo, lăsând ploaia să curgă peste mine, să-mi spele toate prostiile nopții ăsteia, toate planurile eșuate, toate dorințele pe care nu le puteam înțelege.

Când cei doi s-au desprins, râzând ușor, ea a rămas în umbră. Nu s-a mișcat. A stat acolo, privindu-i până când s-au pierdut în noapte. Apoi s-a apropiat încet de perete. Și-a trecut mâna peste locul unde fusese trupul femeii, și-a lipit fruntea acolo, a tras aer în piept.

Eu doar am privit-o.

Apoi am plecat și eu, la câțiva pași în urma ei, cu gura uscată, cuprins de febră și regrete. Și poate – doar poate – cea mai cruntă erecție a vieții mele.

Dracu’ să mă ia.

Sfârșit