Frizeria. Sau cum să nu-ți tunzi copilul – manual incomplet de supraviețuire pentru mame respectabile.
De ce frizeriile sunt locuri mai periculoase decât par?
Îl privesc cum se foiește pe scaun, cu părul prea lung, cu urme de bronz pe ceafă, cu șuvițele răvășite și rebele, lăsate de capul lor toată vara. Copilul meu. Viața mea.
Mâine începe școala.
De asta suntem noi aici. Mamele, bunicii, toți ceilalți copii, aliniați la tuns regulamentar. O generație întreagă cu această traumă absurdă a tunsorii scurte, cazone, de parcă educația începe de la ceafă. Ca și cum disciplina s-ar strecura prin rădăcinile părului și ne-ar intra în creier. Ca și cum noi am fost făcuți oameni de foarfeca unui frizer cu halat alb și chef de vorbă.
Cald. Aer greu. Frizeria miroase a amoniac și fixativ ieftin, a vopsea întinsă pe scalpuri, a transpirație reținută sub halate. Miroase a haine care se lipesc de piele și a carne încinsă.
Prea mult.
Ea se mișcă lent. Se mișcă exact așa cum nu trebuie să se miște o frizeriță într-o încăpere mică și sufocantă. Halatul îi e desfăcut exact cât nu trebuie. Exact cât să-ți fure ochii, să-ți fure gândurile. Să le ducă sub materialul subțire, fără sutien, fără niciun strat de decență.
Ce naiba e asta? Cine naiba se îmbracă așa ca să tundă oameni? Copii?
Sau poate că sunt eu defectă. Poate că nimeni altcineva nu vede ce văd eu. Poate că halatul e doar un halat, pielea e doar piele, sfârcurile împing pânza din simplă întâmplare, dintr-un accident de proporții… vestimentare.
Poate că nimic din toate astea nu e real. Dar de ce îmi pulsează sângele în tâmple? De ce îmi strâng coapsele, de ce simt umezeala din chiloți, de ce corpul meu a decis să mă umilească tocmai aici, tocmai acum, într-o frizerie prăpădită, unde se tund copii?
Dumnezeule.
Dumnezeule.
Mă ridic. Mă așez la loc. Mă ridic iar.
Nu mă uita. Nu mă privi. Nu mă atinge. Ba nu, atinge-mă.
Își ridică privirea spre mine.
Știe.
Normal că știe.
Femeile ca ea știu întotdeauna.
Și femeile ca mine cad mereu, fără excepție.
— Tu.
Un cuvânt. Simplu. Direct. Aruncat ca un băț de chibrit într-un depozit de benzină.
Înghit în sec.
— Ce?
Își umezește buzele.
— Te tunzi puțin, nu? Doar un retuș.
Atât. Atât.
Sunt foarte sigură că nu venisem pentru niciun retuș, pentru nicio tunsoare, la dracu’, eu eram în frizerie cu fi-miu pentru că mâine începe școala!!!
Dar corpul meu reacționează înaintea minții. Mă ridic, mă așez în fața ei, o marionetă manevrată de un fir invizibil.
Inima îmi bate prea tare. Îmi zvâcnește în gât, în tâmple, între coapse.
Mâinile îmi sunt reci. Ard pe dinăuntru.
Îmi ridică bărbia. Îi simt degetele calde. Respir sacadat. Închid ochii. Îi deschid iar.
Foarfeca taie aerul.
Nu trebuie să închid ochii!
Respirația ei e aproape de urechea mea. Îi simt mirosul. Dulce. Cald. Murdar.
Dumnezeule!
Câteva șuvițe cad pe podea. Îmi apasă palma pe ceafă. Îmi ține capul locului. Captivă între palmele ei, fără drept de scăpare.
Sunt pierdută.
Nu aici.
Nu acum.
— Și acum te spăl, nu?
Vocea ei e joasă, moale, sigură.
Înghit în sec.
— Chiuveta din față nu merge. Trebuie să mergem în spate.
O urmez.
Nu mă opri, nu mă opri, nu mă opri.
Ne închidem acolo. Îmi înclin capul pe spate. Apa cade peste mine, caldă, grea, îmi udă gâtul, îmi face sfârcurile să se întărească și mai tare, îmi curge pe coloană, pe șolduri, între coapse.
Îmi masează scalpul, îmi trece degetele prin păr, pe ceafă, pe linia maxilarului. Îmi ține capul în palme.
— Ești atât de moale.
Nu pot să răspund. Limba mi-e uscată, gura mi-e deschisă, respirația mi-e grea.
Își apleacă fața spre mine.
Mă înghite mirosul ei. Cald, dulce, ușor acrișor de la transpirație.
Ridică prosopul. Își apasă buzele pe gâtul meu. Îmi mușcă pielea. Îmi trece degetele pe pulpe. Îmi rupe chiloții, iar sunetul ăsta de cârpă ruptă și violența absurdă a gestului îmi sfâșie urechile.
— Ești udă.
Îmi prinde bărbia între degete.
— Spune-o.
Nu pot.
Nu vreau să o spun.
Dar știe.
Și eu știu că știe.
Îmi trece unghiile peste osul bazinului. Îmi strânge carnea. Îmi lasă un sărut pe buze. Apoi altul. Și altul.
Mă trag mai aproape. Îmi înfig unghiile în spatele ei, în pânza udă a halatului.
Îi mușc buza și-atunci geme scurt. Mă strânge mai tare. Mă desface. Mă rupe.
Nu știu cine sunt.
Nu știu unde sunt.
Tot ce știu e că sunt a ei. Că mă controlează. Că mă face să pierd orice urmă de rezistență.
Nu știu cât a durat. Dar știu ce a venit după. Furia.
Ieșim din spate, amândouă tăcute.
Ea își îndreaptă halatul, își trece mâna prin păr.
Apoi o văd.
Slipul meu roșu, atârnând din buzunarul halatului.
Mi se face greață.
Îmi apuc copilul de braț.
— Haide.
— Dar mamă…
— Am zis haide!
Bărbații chicotesc.
Bunicile își îndreaptă baticul, clatină din cap.
Ea rămâne acolo. Nemişcată. Fără rușine.
Își bagă mâna în buzunar, își ascunde slipul mai adânc.
Ridică privirea.
Zâmbește.
— Următorul?
Și lumea merge mai departe.
Și părul cade pe jos.
Și nimeni nu spune nimic.