Pentru că a început vara, am fost să șterg praful în garsoniera din Amzei

cu fiecare femeie pe care o atingi, pierzi un strat din tine, ceva mic, dar ireversibil, și nu e vorba de vină sau regret, ci de o eroziune lentă, un șmirghel emoțional care lucrează în tăcere

Ne-am spus trei propoziții, am râs puțin, și-apoi ne-am dus în camera mea, care era, ca de obicei, neaerisită, cu cearșafurile adunate în colț și haine aruncate pe scaunul pe care nu-l folosește nimeni, și nici nu am avut vreo intenție s-o fac să pară altfel, nu pentru că aș fi vrut să par detașat, ci pentru că pur și simplu nu-mi mai pasă ce impresie las, mai ales când știu că oricum va pleca dimineața sau chiar înainte, poate în tăcere sau cu un zâmbet mecanic, și va spune ceva vag ca a fost bine, sau ești complicat, sau nu știu ce să cred despre tine, dar toate frazele astea au trecut deja prin mine de prea multe ori ca să mai lase urme, și oricum nu vreau să fie impresionată, nu caut confirmări, vreau doar să se dezbrace, sau să mă dezbrace, nu fac diferența, atâta timp cât mâinile ei ajung acolo unde trebuie, fără ocolișuri, fără întrebări despre copilărie, traume, horoscop, fără întrebări deloc, pentru că adevărul e că nu caut nimic, nici în ea, nici în mine, iar ce găsesc nu rămâne niciodată.

Am dezbrăcat-o cu o brutalitate reținută, un gest precis, fără preludiu, fără înveliri metaforice, i-am tras tricoul peste cap ca și cum aș fi desfăcut un pachet de țigări, i-am desfăcut sutienul cu o singură mână, iar ea n-a zis nimic, n-a protestat, doar a oftat scurt, aproape un oftat de ușurare, și în clipa aia am știut că și ea e exact acolo, în același punct, în care nu mai vrei gingașii, nici șoapte pe gât, vrei să fii luat, apucat, împins, vrei carnea în carne, fără pauze pentru poezie.

I-am sărutat ușor genunchii, i-am tras chiloții încet, dar nu tandru, și i-am simțit gustul pe limbă înainte s-o ating cu mâna, avea o umezeală calmă, ca un teren deja resemnat cu invazia, și tot ce-am făcut de acolo încolo a fost să mă las dus de miros, de carne, de tensiune, fără să vreau nimic în afară de fricțiunea aia concretă care te spală de gânduri, o țineam de șolduri și o trăgeam spre mine, fără ritm la început, doar apăsări neregulate, brute, iar ea gemea scurt, adânc, ca și cum fiecare sunet venea de undeva dintre plămâni și instinct.

N-a fost romantic, dar a fost viu.

Am intrat în ea când s-a aplecat instinctiv peste marginea patului, cu mâinile încleștate în cearșaf, și mișcările au fost rapide, brutale, dezordonate, dar fără haos — un fel de război controlat în care nimeni nu vrea să câștige, doar să se golească suficient cât să uite pentru două minute cine e.

Am terminat aproape în același timp, un detaliu pe care l-am simțit ca o coincidență simpatică, nu o victorie, ea s-a lăsat pe spate, fără cuvinte, cu sânii ridicați ca două întrebări care nu mai cer răspuns, și m-am întrebat pentru o secundă dacă ar trebui să-i spun că a fost bine, dar n-am spus, pentru că și asta e o minciună elegantă, iar dacă tot ne-am dezbrăcat fizic, n-ar avea sens să ne îmbrăcăm acum în complimente.

Așa că am fumat.

Și ea s-a uitat la mine și a zis:
— Nu pari genul care vrea ceva.
— Nici nu sunt, i-am răspuns, și am zâmbit, nu ironic, nu rece, doar sincer, fără nicio dorință de a-i explica de ce.

A terminat țigara înaintea mea și s-a ridicat brusc, fără să spună nimic, și mi-a plăcut că nu a avut ezitări sau întrebări, doar mișcări precise, aproape masculine, și s-a dus la baie, lăsând ușa deschisă, nu ca un gest de intimitate, ci mai degrabă ca și cum a uitat că sunt acolo, sau ca și cum prezența mea nu mai conta odată ce actul era consumat, și e ciudat cât de repede dispare semnificația după ce carnea și-a făcut treaba, cum atingerea devine un obiect golit de intenție, ca o ceașcă de cafea abandonată pe masa din bucătărie.

Am rămas în pat, cu o urmă de transpirație pe piept și o urmă de neliniște în spate, și nu era despre ea, nu, ci despre mine, despre cum fiecare noapte ca asta, oricât de corectă fizic, lăsa în urmă o senzație vagă de dezintegrare, ca și cum, cu fiecare femeie pe care o atingi, pierzi un strat din tine, ceva mic, dar ireversibil, și nu e vorba de vină sau regret, ci de o eroziune lentă, un șmirghel emoțional care lucrează în tăcere, și mă întreb dacă într-o zi n-o să mai rămână nimic de atins, nicio suprafață care să mai simtă ceva.

A ieșit din baie cu părul ud și fără chiloți, pur și simplu s-a aruncat din nou în pat, de data asta cu spatele la mine, și nu a spus nimic, nu a cerut să fie ținută, nici n-a sugerat vreo reluare, și totuși am simțit tensiunea încă acolo, între noi, ca o mână care stă pe coapsa ta fără să se miște, dar care apasă suficient cât să n-o poți ignora.

M-am apropiat de ea, nu știu de ce, probabil dintr-un reflex stupid, un rest de umanitate sau poate doar o nouă formă de curiozitate, și am atins-o ușor pe șold, iar ea s-a întors pe o parte, cu ochii deschiși, lucizi, și m-a întrebat:
— Crezi că ești singurul care nu mai simte nimic?

M-a lovit întrebarea, nu prin conținut, ci prin ton, pentru că nu era o provocare, nici o întrebare-retorică tipică, ci ceva între spovedanie și verdict, și pentru o clipă am simțit nevoia să plec, să ies, să-mi trag pantalonii și să dispar, dar am rămas, poate tocmai pentru că m-a incomodat.

— Nu știu, i-am zis, și de data asta chiar nu știam.

Ea s-a ridicat pe cot, s-a uitat direct la mine, și a zis:
— Ai văzut cum m-ai luat? Ca și cum nu eram acolo.

Mi-am întors privirea, nu de rușine, ci pentru că brusc devenise adevărat, iar adevărul, când e rostit fără emoție, are o greutate aproape fizică, ca un pumn aplicat pe stern.

— Și n-a fost rău, a continuat, dar nici real. Parcă am fost doar două idei care s-au frecat una de cealaltă, nu două corpuri.

Apoi s-a întins din nou pe spate și a închis ochii, ca și cum tocmai și-ar fi făcut datoria de a-mi spune ce aveam nevoie să aud, chiar dacă nu știam asta. Și m-am simțit golit, dar nu sexual, nu fizic — ci golit de o certitudine pe care o tot purtam cu mine, ca pe o armură.

Și în mintea mea, fără să o pot opri, a început o frază pe care nu voiam s-o gândesc:

Poate că de fapt, tot ce cred despre mine e doar o scuză ca să nu mai simt nimic.

Dar am aprins altă țigară și am tras fumul adânc, ca un om care încă mai crede că se poate ascunde în obiceiuri.

A doua zi n-a plecat, și nici eu nu i-am spus s-o facă, ceea ce deja era suspect, pentru că de obicei îmi place să fiu singur după, să-mi recuperez spațiul, mirosul, tăcerea, dar de data asta n-am făcut-o, m-am trezit și era acolo, întinsă cu spatele spre mine, și n-am simțit dorință, ci o jenă vagă, o apăsare în piept, ca atunci când intri într-o cameră unde s-a certat cineva, și aerul e încă tensionat, dar nimeni nu mai zice nimic.

Am mers în bucătărie, am făcut cafea, i-am întins o cană fără să spun nimic, și ea a luat-o fără mulțumiri, și tăcerea dintre noi a fost atât de densă încât parcă ocupa tot spațiul, ca o a treia persoană, o prezență grea și incomodă care știa mai multe despre noi decât știm noi înșine.

Am stat amândoi pe canapea, ea cu genunchii la piept, eu cu coatele pe genunchi, și ne-am uitat în direcții diferite, și în mintea mea se rostogolea o frază pe care încercam s-o ignor: nu știu cine e femeia asta și totuși mă simt vinovat față de ea, nu pentru ce i-am făcut, ci pentru ce n-am făcut, pentru ce am evitat, pentru ce n-am putut să simt.

— Tu crezi că ești de neatins, mi-a spus dintr-odată, fără să mă privească.

Am oftat, nu ca reacție, ci ca mecanism de apărare, ca și cum un sunet scos de plămâni ar putea da afară tot ce nu voiam să recunosc.

— Nu cred nimic, i-am zis, dar deja sună a minciună, și ea știa.

— N-ai pus niciodată mâna pe mine ca pe un om, doar ca pe o suprafață.

Vocea îi era calmă. Asta m-a înspăimântat cel mai mult.

Și atunci s-a întins cu capul pe pieptul meu, brusc, aproape agresiv în blândețea gestului, și nu m-am mișcat, nici n-am știut ce să fac, și inima îmi bătea prea repede, pentru că nu era sex, nu era joc, nu era tranzacție, era un gest atât de simplu, încât devenea insuportabil.

— Poți să mă ții puțin? a întrebat.

Și în acel moment, m-am simțit golit de orice apărare, ca și cum între noi n-ar mai fi fost piele, ci doar un nod strâns, biologic, visceral, între două corpuri care nu știu cum să fie apropiate fără să se consume.

Am pus mâna pe spatele ei, lent, ca pe un obiect care s-ar putea sparge, și atingerea mea a fost aproape ridicol de stângace, dar a fost reală, și m-a durut, pentru că n-a fost despre dorință, ci despre rușinea de a nu ști cum să fii om într-o apropiere atât de simplă.

— Îmi vine să plâng, mi-a zis.

— Știu, i-am spus.

Dar n-a plâns. Nici eu. Doar am stat acolo, cu ea pe pieptul meu, cu mâna mea tremurând ușor, și niciunul n-a spus nimic pentru mult timp.

Și poate că tocmai asta e: când nu mai e sex, rămâne ceva mai greu — o atingere care cere curaj.