Cronică subiectivă de echilibru erotic. Capitolul 3. Aproape fericit, aproape fidel, aproape de Vera

O poveste despre dorințe pe care nu le ducem până la capăt și despre iubirile care ne scapă printre degete.

De câțiva ani, aproape că n-o mai înșel pe Maria.

„Aproape.” Așa începe minciuna. Nu că mi-ar păsa de convenții. Monogamia n-a fost vreodată un reper moral pentru mine. Nu mi-am trasat linii roșii, n-am crezut în fidelitate ca virtute. Am crezut doar în dorință, în foamea aceea care te face să te simți viu.

Poate că, dacă mi-aș fi impus reguli, n-aș fi trăit toate astea pe stomacul gol, ca un flămând disperat să muște din fiecare ocazie de dragoste inventată. Îndrăgostiri în valuri, fiecare mai mare decât celalălalt, fiecare promițând să mă salveze de mine însumi.

Sex pentru sex. Iar și iar, ca o probă că sunt viu, că exist, că ea—ultima, cea mai recentă—e ea, singura, irepetabila. Până când mi se părea că-și întinde untul greșit pe pâine. Sau că avea opinii politice imbecile. Sau că, ce să vezi, bea cafeaua cu lapte. Și atunci toată construcția se prăbușea, iar eu rămâneam doar obosit, incapabil să învăț ceva din ruine.

Dacă aș fi fost măcar disciplinat în adulter… Dacă m-aș fi limitat la o aventură-două pe timpul verii, ca un domn respectabil, și m-aș fi întors vinovat la Maria, cu flori scumpe și o vacanță în Italia… Dar nu. Eu a trebuit să mă îndrăgostesc de șapte ori pe sezon. De fiecare dată, aceeași poveste: femeia ideală, femeia care mă înțelege, care mă ridică, care mă fute ca pe-un zeu, care mă plânge, care-mi șoptește dimineața că sunt Soarele ei.

Apoi, inevitabil, sfârșitul. Câine bătut, întors lângă Maria. Până la următoarea.

Acum, desigur, sunt mai înțelept. De-asta zic că aproape n-o mai înșel. Sau poate doar mă mint. Excelez la asta, dacă cumva nu v-ați dat seama.

În zilele când am chef de scris—și se întâmplă destul de des în ultima vreme—sau chef să-mi amintesc, mă închid într-un hotel, foarte aproape de casa noastră. Nu aș putea s-o fac acolo, cu Maria trecând prin fața mesei mele de lucru și întrebându-mă, eventual, dacă vreau o cafea. Sau scoțându-mă din poveste ca să mă roage să caut un film fain pentru weekend, să-l vedem împreună. Așa că trag perdelele, sting televizorul și, din când în când, mai comand ceva de băut la room service.

Într-o astfel de zi a început să-mi vorbească Vera.

Nu știu de unde a venit. Poate din memorie, poate dintr-o bucată de timp pe care n-am reușit niciodată s-o închid complet. Sau poate că am visat-o. Așa cum am visat-o mereu.

Un an întreg, un fel de an solar al amorului pe bază de abonament la benzinărie—da, da, exact asta vreau să zic, ce-am scris. Fără îndrăgosteală, fără zvârcoliri de adolescent, fără mesaje peste mesaje sau complicații inutile. Doar Vera. Doar mirosul ei de cafea arsă și spumă antibacteriană. Doar jocul nostru dincolo de cuvinte.

În cameră e liniște. Din laptop se aude, încet, Vera. Roger Waters întreabă, pe un ton aproape blând:

Vera, Vera, what has become of you?

Mă uit la ecran.

Does anybody else in here feel the way I do?

Îmi trec limba peste buze și-mi întind degetele. Apăs pe taste. Scriu de parcă ea ar fi aici. De parcă s-ar fi așezat pe patul nefăcut, cu un picior sub ea, într-un gest firesc, ca și cum n-ar fi plecat niciodată. De parcă m-ar privi peste umăr, cu zâmbetul ei ironic, cu ochii ei care nu spuneau niciodată totul, dar nici nu lăsau loc pentru mistere.

După 12 ani, Vera e cu mine.

---

A fost o perioadă ciudată. Nu știu exact dacă a fost o greșeală sau doar un capitol dintr-o carte pe care am închis-o fără să citesc până la capăt. O poveste prost punctuată, cu fraze neterminate și un final care n-a avut niciodată ambiția de a deveni altceva.

Nu știu nici măcar de ce am început să-l observ. Un tip absolut obișnuit. Un bărbat care ar fi putut trece prin viața mea fără să lase nicio urmă, fără să merite nici măcar un rând într-un jurnal imaginar.

Și totuși, l-am văzut.

Mai întâi, i-am văzut tăcerea.

Era o tăcere care nu cerea nimic, dar care rămânea acolo, suspendată în aer, ca un fir de praf într-un fascicul de lumină.

Apoi, i-am văzut mâinile.

Aveau ceva apăsător în ele. O reținere. O ezitare controlată. Mâini de bărbat care nu se grăbește, dar care știe exact ce vrea.

Și, într-o seară, după un an în care i-am turnat cafeaua și i-am vândut țigările, m-am întrebat de ce, dracu’, n-a făcut nimic. De ce bărbații se agață atât de mult de propriile lor limite? De ce le e mai ușor să stea într-o dorință nerostită decât să-și asume consecințele ei?

Așa că l-am întrebat. Fără preludii, fără subtilități inutile.

— Bă, tu ești prost sau doar te prefaci?

Mi-a plăcut surprinderea din ochii lui. Mi-a plăcut cum a clipit, confuz, cum a respirat adânc, cum s-a tensionat ușor, ca și cum tocmai se trezise într-un vis pe care nu-l controla.

I-am spus-o direct, cu un amestec de ironie și nerăbdare. Și am văzut momentul în care l-am prins.

N-a fost un moment de romantism. Nu era genul ăsta de poveste. A fost ceva visceral.

O tensiune electrică între doi oameni care știau că nu se vor iubi niciodată, dar că în seara aia nu aveau nevoie de iubire.

Și, da, m-a urmat.

Am închis ușa depozitului în urma noastră și l-am simțit de aproape, mirosind a frig.

N-a fost blând. N-a fost nici măcar atent. Și, culmea, tocmai asta mi-a plăcut. Pentru că era simplu. Pentru că, în sfârșit, cineva nu mă întreba nimic. Pentru că nu exista nimic de explicat.

Și-apoi, când mi-a desfăcut uniforma, când mi-a ridicat piciorul și m-a împins în perete, când mi-a strâns șoldurile de parcă voia să mă frângă, tot ce știam despre mine s-a dizolvat. Nu mai eram femeia care se întinde dimineața să oprească alarma, nu mai eram fata care spune mulțumesc când clienții îi lasă mărunțișul, nu mai eram nimic altceva decât un corp întins, deschis, ars de dorință.

— Grăbit, am murmurat, cu un zâmbet scurt, ușor batjocoritor.

— Taci, mi-a zis, și m-a sărutat ca și cum voia să mă anuleze.

Mâinile lui mari, dure, mi-au coborât pe coapse și m-au tras spre el. L-am simțit fierbinte, apăsându-mi pielea, fremătând la limita răbdării.

Și-apoi a fost doar un zvâcnet de carne, o împingere brutală, un fel de sfâșiere care a eliberat tot ce adunasem în mine timp de un an.

A intrat adânc, fără avertisment, fără spațiu pentru ezitări.

Și-am gemut.

Un geamăt lung, scăpat ca un oftat din adâncul plămânilor, din pântece, din toată foamea strânsă în mine. L-am apucat de ceafă, de umeri, l-am prins cu unghiile, i-am mușcat buza, i-am simțit mirosul de tutun și de aer rece și de bărbat care nu mă întreabă nimic.

M-a luat cum n-a mai făcut-o nimeni.

Cu toată forța. Cu toată furia. Fără să ceară voie.

Și eu i-am dat tot. M-a întors, m-a apăsat pe tejghea, mi-a ridicat fusta uniformei și și-a afundat degetele în carnea mea. M-a deschis cu o lăcomie care n-avea nimic de-a face cu romantismul, care n-avea nimic de-a face cu îți place așa, iubito?.

Nu eram iubito. Eram doar Vera.

Vera care se arcuiește sub el, Vera care își mușcă buza să nu urle, Vera care nu mai gândea, nu mai analiza, nu mai era decât un trup care vrea, care cere, care se rupe sub greutatea dorinței.

Pe rafturile din jurul nostru, baxurile de apă tremurau ușor la fiecare împingere.

Nu mă interesa.

L-am strâns între coapse, l-am tras mai adânc, mi-am lăsat capul pe spate și-am simțit că mă sparg, că mă scurg, că mă destram sub fiecare mișcare a lui.

A fost sexul cel mai real pe care l-am trăit vreodată.

Pentru că nu era nimic mai mult decât sex.

Fără declarații.

Fără întrebări.

Fără iluzia că asta ar putea însemna ceva.

Doar un act pur, primitiv, perfect.

Când a fost gata, a rămas sprijinit de mine, respirând greu, cu fruntea înfiptă în umărul meu. I-am simțit tremurul ușor al pieptului, răsuflarea caldă pe piele, palma care încă-mi strângea coapsa, de parcă nu voia să mă lase să mă desprind de el.

Eu am zâmbit.

Un zâmbet mic, mulțumit.

Între picioare, eram umedă, pulsând, încă vibrând din toate încheieturile.

Nu i-am spus nimic.

M-am desprins încet, mi-am tras uniforma pe mine și m-am întors la tejghea, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ca și cum tocmai nu mă mistuisem de vie sub el.

Ca și cum nu mă scufundasem într-un act atât de perfect încât să fie imposibil de repetat.

Aproape un an a durat jocul ăsta. Ciudat, tăcut, ascuns în depozitul murdar al benzinăriei. Săptămâni în care îl vedeam în fiecare zi. Săptămâni în care dispărea și mă lăsa să mă întreb dacă fusese doar o întâmplare, dacă își găsise altă benzinărie, altă femeie.

Dar de fiecare dată când revenea, se așeza acolo, în tăcerea lui, ca și cum nimic nu se schimbase. Nu mă întreba nimic. Nu îmi făcea complimente, nu mă tachina, nu încerca să mă cunoască. Nu s-a gândit niciodată că ar putea fi ceva mai mult.

Într-o seară, mi-am luat inima în dinți și i-am spus să vină la mine.

Era ziua mea.

A clipit. Atât. De parcă îi cerusem ceva absurd, ceva incompatibil cu legea firii.

Și-apoi a dispărut. Săptămâni întregi.

Când a revenit, a intrat pe ușă exact ca înainte. Ca și cum nu mă invitase niciodată nimeni nicăieri. Ca și cum n-aș fi spus nimic.

Atunci am înțeles că pentru el nu era nimic de schimbat.

Așa că, într-o dimineață, am spus-o.

— Mă mărit. Plec la Focșani.

Am spus-o repede, fără să respir, ca și cum, dacă scoteam cuvintele mai repede, ele nu aveau să doară.

Nu m-a întrebat de ce.

A stat acolo, cu cafeaua aia amară în mână, și m-a privit.

Și cumva, tocmai tăcerea aia m-a durut cel mai tare.

---

Vera nu s-a măritat.

Vera n-a plecat la Focșani.

Iar eu, în toți acești ani, n-am căutat-o niciodată.

Nu pentru că aș fi uitat-o. Nici măcar pentru că aș fi fost fericit. Ci pentru că am fost… comod. Idiot ar fi un cuvânt mai potrivit, dar hai să nu ne grăbim cu verdictele.

Am trăit liniștit, fără să mă gândesc prea mult la Vera, fără să mă întreb ce a fost de fapt între noi. Anii au trecut peste mine ca niște valuri leneșe care, în loc să mă înece, doar m-au rotunjit, m-au făcut mai puțin ascuțit, mai puțin viu. Și poate că aș fi continuat așa, într-o nesimțire plăcută, dacă nu m-ar fi apucat, într-o seară, un fel de disperare.

Nu știu exact ce fel de disperare. Nu una romantică, cu siguranță. Nu genul de dor care te face să vrei să te arunci în fața unei femei și s-o implori să te ierte. Nu, eu n-am fost niciodată omul ăsta.

Dar era ceva acolo. O întrebare nerostită. O senzație că am scăpat printre degete ceva important, fără să-mi dau seama atunci.

Așa că am căutat-o. Am dat de ea ușor, ceea ce m-a surprins. Nu te aștepți să găsești fantomele trecutului cu un simplu search pe Facebook. Dar uite că le găsești.

Am sunat-o. Mi-a răspuns imediat, fără ezitare. Parcă mă aștepta. Și mi-a spus—fără furie, fără reproș, fără nimic tragic—că m-a iubit mult.

Aseară, pe o terasă de vară, cu vinul încă neterminat în pahare și cu un vânt cald care ne-a făcut să strângem mesele mai aproape, Vera mi-a spus că a suferit după mine. Mai mult decât ar fi trebuit, mai mult decât avea sens.

— Cât de mult? am întrebat, mai mult dintr-un reflex prostesc decât din curiozitate reală.

— Destul cât să fiu proastă vreo doi ani, a zis, zâmbind.

Nu părea supărată. Nici măcar melancolică. Doar ușor amuzată de propriile slăbiciuni.

Și eu?

Eu mă uitam la ea și mă gândeam la toate femeile care mi-au trecut prin pat și prin viață, la cât de mult m-am ferit de orice implicare reală, la cât de bine m-am jucat de-a libertatea fără să-mi dau seama că, într-un fel, mă privez de ceva ce nu poate fi înlocuit.

E ironic, nu? Să fii un bărbat care a fugit mereu de ideea de familie și să te trezești, după ani, cu sentimentul că ai ratat-o pe femeia care ar fi fost, fără niciun efort, mama perfectă a copiilor tăi.

Dacă n-aș fi fost un idiot.

Dacă aș fi avut un dram de luciditate.

Dacă aș fi știut că iubirea nu vine întotdeauna învelită în tragedii și jurăminte sfâșietoare, ci, uneori, doar în felul în care cineva îți pune o mână pe ceafă după sex, într-o benzinărie, și-ți spune hai, bea-ți cafeaua, că se răcește.

Dar habar n-am.

Poate că nici acum n-am înțeles nimic. Poate că aș putea s-o întreb dacă mai e loc pentru mine, dar mă tem că mi-ar spune “da” și aș fugi din nou, ca un tâmpit.

Așa că ne ridicăm de la masă, Vera își leagă părul într-un coc rapid, eu las banii pe masă, și ne îndreptăm spre ieșire.

— Mai vorbim? întreb, ca și cum răspunsul ar putea fi altul decât „nu”.

Într-un univers alternativ, unul pe care nu l-am meritat, poate că în diminețile de duminică aș fi auzit un copil plângând, iar Vera mi-ar fi pus o cană de cafea în față, zâmbind, spunându-mi hai, iubitule, fă-te util, schimbă-i scutecul.

Poate că mi-ar fi plăcut.

Sau poate că m-aș fi ridicat din pat, aș fi privit pe fereastră, m-aș fi scărpinat pe ceafă și aș fi simțit, brusc, o foame inexplicabilă de altceva.

Poate că e mai bine așa.

Sau poate că tocmai asta mă sperie cel mai tare.

Din boxe se aude Waters, vocea lui moale, aproape resemnată.

So I open my door to my enemies

And I ask could we wipe the slate clean

But they tell me to please go fuck myself

You know you just can't win